Moto:

„Eşti, Doamne, Bun, eu pământesc şi rău,

În dragoste nu-Ţi semăn, nici în milă,

Dar după răni sunt chip din chipul Tău

Şi par dospit din cer, nu din argilă!”[1]

Cu puţin timp înainte de marea trecere Dincolo, într-o zi de 25 octombrie 1967, în „Jurnalul său (2 iulie 1967 – 29 septembrie 1968)”, Alexandru (Codin) Mironescu, după mai multe sclipiri de inteligenţă, de cultură profundă, dar mai ales de înţelepciune dospită în „teascurile” inimii cu reflecţii duhovniceşti care arată lumină taborică peste chipurile oamenilor şi chiar peste greşelile, păcatele şi neputinţele lor, afirma acest mare adevăr: chipul lui Dumnezeu nu dispare nici în iad, iar omul / creştinul ştie că, în rănile Crucii apar zorile luminoase ale Învierii.

Am început cu această menţiune a uneia dintre multele poezii mistice ale lui Radu Gyr, pentru că ea a fost aleasă ca o „icoană” a unor realităţi dureroase, dar asumate creştineşte de marele „atlet al lui Hristos” din „arena dictaturii” atee, Alexandru Mironescu pe care, cu smerenie, cu multă bunăcuviinţă şi, mai ales, cu recunoştinţă încercăm a-l aduce în prezentul nostru creştinesc, social şi secularizant, mai întâi aici, în locul obârşiei sale pământeşti, la Tecuci. Întâlnirea din sala de reuniuni bisericeşti şi culturale a Protoieriei este, sperăm, un fragment de „Rug aprins”, „lumină din Lumina Învierii” Domnului, „făclier” şi „apostol” fiindu-ne însuşi Alexandru Mironescu, nu invitatul de onoare, ci „gazda” generoasă, bună şi iubitoare de Dumnezeu, de Biserică, de Ţară şi de neamul nostru creştinesc şi românesc!

Aşadar, cu inima sensibilizată de frumoasa iniţiativă a unui grup de slujitori şi creştini tecuceni din urbe, pe care am încurajat-o şi am binecuvântat-o – aceea de a se oferi cinstirea, post-mortem, de „Cetăţean de Onoare” al Tecuciului, savantului-profesor, creştinului cu viaţă sfântă şi românului luptător neînfricat pentru credinţă, adevăr şi dreptate – particip şi eu cu însufleţire la acest moment evocator aidoma unei conferinţe-rugăciune şi unei contemplaţii-meditaţie asupra menirii omului în lume, în călătoria spre veşnicie, aşa cum ne va ghida, real şi nu părelnic, de Sus, cel ce, fiinţial, de la început, în timpuri extrem de tulburi, a pus umărul la temelia „Rugului aprins”.  Iată pâlpâieri şi adieri de lumină a experienţei, a trăirii şi a împărtăşirii bucuriei de a fi, de a fiinţa şi de a contempla viaţa din „iadul” disperării atee, înspre Raiul binecuvântării!

Regretând neputinţa prezenţei fizice în două localităţi, Brăila şi Tecuci, în aceleaşi momente, dar întrucât duminică vom oficia Sfânta Liturghie în catedrala oraşului natal al sărbătoritului Alexandru Mironescu, spiritual şi nu numai, prin delegaţii eparhiali prelungesc bucuria şi exprim mulţumiri calde  organizatorilor locali şi, mai ales oaspeţilor dragi, dlui. Marius Vasileanu – un distins continuator al lucrării marelui savant prin investigarea  şi publicarea  operei sale, îndeosebi „Admirabila tăcere. Jurnal” şi nu numai,  dlui. prof. dr. George Enache, de la Universitatea „Dunărea de Jos”, memorialist de excepţie al jertfelnicei iubiri din iadul închisorilor comuniste şi dumneavoastră, toţi cei prezenţi, iubiţi participanţi la acest simpozion.

Stimat auditoriu,

Rar se nasc, „chiar şi în Moldova!”, oameni cu adevărat oameni, care în toată viaţa lor, de pe culmile succesului, erudiţiei, înţelepciunii şi ale ştiinţei să nu abdice nici chiar în adâncurile întunecoase ale iadului persecuţiilor dureroase şi umilitoare, de la mărturisirea neşovăielnică şi plină de demnitate christică, precum Alexandru Mironescu. Împreună cu prietenul său, devenit frate de trăire reală, interiorizată şi apoi exteriorizată, mistic şi pragmatic în acelaşi timp, Vasile Voiculescu, vedem doi isihaşti reali şi nu părelnici, asemenea Sfinţilor Apostoli Luca şi Cleopa, în drum spre Emaus, ghidaţi de Hristos Domnul înviat din morţi, cu scopul de a ne învia şi pe noi la efortul de a trece pragul afirmării adevărului credinţei, la asumarea şi trăirea acestuia, iar adevărul este Iisus Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa”!

Aidoma Sfântului Nicolae Cabasila, care a trecut de la Viaţa lui Hristos la viaţa sa „în Hristos” sau părintelui Sofronie, care a arătat că Viaţa Sa (a lui Hristos!) este „propria (lui) viaţă”, Alexandru Mironescu, aidoma şi Vasile Voiculescu ni se arată ca prelungiri legitime şi iconice ale celebrei Icoane a „Rugului aprins”, care este Maica Domnului, pe care astăzi o cinstim drept „izvor de tămăduiri”, „apă vie a vieţii”, „fântână nesecată a Rugului Aprins”! Scrierile, dar mai ales viaţa cu adevărat  de om sfânt devin, şi pentru noi, „stropi de agheasmă” din care gustăm şi ne curăţim pe dinlăuntru şi pe dinafară, ca şi la Sfânta Liturghie ori la sfinţirea „sufletelor şi a trupurilor”, a caselor şi a spaţiului înconjurător. Despre aspectele biografice şi bibliografice s-a scris şi se va aminti, prin mărturii, şi aici, în cadrul simpozionului. Ne mărginim, la privirea  sa de Dincolo, cu ochii aţintiţi la doar câteva aspecte tainice din vieţuirea sa „în Hristos şi în Biserică”.

 Se ştie că „aici” este prezent cu tatăl Alexandru şi Şerban, fiul ce a împărtăşit aceeaşi cruce a suferinţei eliberatoare şi luminătoare, dar şi fiica Elena, care, deşi nu a fost oficial în puşcărie, a trăit alături de mama ei iadul urmăririi în propria casă şi în fiece pas ori cuvinţel. O evoc întrucât am corespondat, ne-am bucurat de darurile luminoase ale isihastului tecucean şi ne-am făgăduit să aprindem, după putere şi credinţă, când şi când, „Candela Rugului aprins” în inimi, mai ales în postura mea, de ucenic al prietenului şi admiratorului lui Mironescu, Mitropolitul Antonie, ucenic la rândul său, al iniţiatorului Rugului, ca jar nestins pe altarul inimii, părintele Daniil Sandu Tudor. Am să evoc, cu emoţie, momentul Taborului care i-a ascuns o perioadă de timp în iad pe părintele Daniil, pe Alexandru Mironescu, pe Vasile Voiculescu, pe părintele Benedict Ghiuş, pe părintele Sofian, mai apoi pe ieromonahul Antonie şi pe mulţi alţi făclieri ai „Rugului aprins”: „Tot prin anii aceia, mai exact în 1953 au venit la Bucureşti părintele Ilie Cleopa şi părintele Arsenie Papacioc. Părintele Cleopa a vorbit la Facultatea de Teologie, iar apoi a fost invitat la profesorul Alexandru Mironescu, în casa căruia s-a adunat o mare mulţime de credincioşi (oameni de cultură, s.n.), 80 de persoane! În noaptea de 13 spre 14 iunie a fost arestat, la Bucureşti, părintele Daniil, care se afla în casa lui Alexandru Mironescu; au fost arestaţi şi profesorul Alexandru Mironescu şi fiul lui, Şerban. Era în 1958. În noaptea aceea au fost mai multe arestări în Bucureşti”[2]. Casă devenită biserică! În casă, icoana Rugului aprins, a cărei candelă nu s-a stins atâta timp cât a trăit Alexandru Mironescu. Acum este el o cadelă nestinsă!

 Dar mai este un aspect ce nu trebuie ignorat. Dau despre el mărturii mai mulţi! La un moment dat, când vorbea în casa lui Mironescu părintele Cleopa, icoana, pur şi simplu, a cântat Maicii Domnului o melodie dulce, probabil din Acatistul Rugului aprins!!! Mironescu pomeneşte că a mai auzit-o!! Sfintele icoane nu sunt doar reprezentări amorfe, ci „ochi vii”, „buze mărturisitoare” şi „urechi de auzit”, de Sus, de la Dumnezeu, de la Maica Domnului, de la sfinţi!

Alexandru Mironescu, după câte se pare, vorbea direct, prin calea rugăciunii inimii, cu Hristos, cu Maica Domnului şi cu sfinţii!

Despre acest savant cu viaţă de sfânt, diac. prof. dr. Emilian Vasilescu aprecia laudativ meritele omului de ştiinţă care ştie toate de la Dumnezeu şi nu de la om: „Un laic, un gânditor ce se anunţă a însemna Cineva (ceva, sic!) în filosofia românească şi un adânc cunoscător al celor mai recente cercetări ştiinţifice pe tărâmul atât de nesigur al formelor de viaţă. Problema formelor de viaţă este cu mult mai încurcată decât se crede de obicei şi soluţia oferită de teoria evoluţionistă sau transformistă este departe de a fi mulţumitoare”[3]. „Omul de azi”, scrie Mironescu „nu ştie mai mult decât cel de acum 2000 de ani, chiar dacă va fi ştiind mai multe lucruri”[4]. Totuşi, spune savantul creştin, „să nădăjduim că ştiinţa aceasta, ispitită de orgolii nemăsurate, dezrădăcinată de înţelesurile ei profunde, dezumanizată, îşi va însuşi un alt spirit, acela de slujire a Vieţii şi Adevărului”[5].

Pentru Perpessicius, „Alexandru Mironescu aplică, încă de mulţi ani, o egală dragoste şi pricepere în ştiinţă, ca şi în beletristică, izbutind nu numai să-şi făurească un nume, dar şi să contureze exemplul unuia din spiritele cele mai deschise şi mai cuprinzătoare ale scrisului contemporan”[6].

Pentru părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia, Alexandru Mironescu „ a fost (şi este, s.n.) unul dintre cei mai curaţi oameni” din câţi a cunoscut. „Şi un creştin cum rar întâlnim, nebigot, nehabotnic, nefăţarnic, drept şi îngăduitor. Şi ce viaţă desăvârşit românească a dus! Credinţa-i avea ceva ţărănesc şi copilăros într-ânsa: refuza să-şi instaleze o candelă electrică sub icoane, ţinea s-o aprindă, s-o îngrijească, s-o meremetisească singur, cu mâinile, bătrâneşte, cu strădanie, aşa cum făcuseră alţii atâţia  înaintea lui…Simt că a plecat (murit) un om al lui Dumnezeu!”[7].

„El ştia şi putea să-şi ţină inima fierbinte şi propovăduia cu fineţe, dar puternic. Simţea într-o clipă aprinsă o întreagă veşnicie albă”[8]. Extraordinar portret de isihast real, oferit de părintele Arsenie Papacioc.

În lumina bucuriei marii treceri, cel ce a călătorit „pe calea inimii”, pe care oamenii îi par ca un „alai în procesiune spirituală, înălţând un imn închinat lui Dumnezeu”, cultura i se pare ca o „faţă vrăjită a adevărului”, gândeşte, cum bine observă un alt savant creştin, academicianul Virgil Cândea, şi el cunoscător smerit al tainelor „Rugului aprins”, „o singură cultură subsumată cunoaşterii şi trăirii religioase, inspirată de Sus, nu pe cea din Renaştere, profanatoare a sacrului”[9].

Comentând idei înalte din romanul „Serile singurătăţii”, fiica savantului, Ileana Mironescu îi dă cuvântul creştinului mărturisitor către noi, ezitanţii: „Şi, în final, tata a mai spus, de data aceasta pe un ton apăsat, profesoral, că dacă vrem să vorbim nu de apropieri fortuite din romanul său (de fapt din opera şi viaţa sa, s.n.), ci de influenţe reale şi esenţiale, este imperios necesar să se amintească tezaurul cultural milenar al Bisericii Creştine. Nu există, spunea el, scrieri mai profunde şi mai autentice despre articulaţiile gândirii omeneşti, decât învăţătura trăitorilor credinţei, învăţătura călugărilor, a pustnicilor, a Părinţilor Bisericii, a Sfinţilor. Şi cartea «Serile singurătăţii»  (şi altele, s.n.) a rodit la lumina «Patericului», a «Molitvelor Sfântului Vasile cel Mare» şi a «Filocaliei»„[10].

Da, el este, el rămâne în veşnicie un trăitor şi un luminător al tuturor celor ce-L caută şi Îl primesc în inimi pe Hristos, Viaţa noastră. Nu întâmplător, la căpătâi, la slujba prohodului său oficia un alt isihast, sfânt, părintele Benedict Ghiuş, fost seminarist la „Sfântul Andrei”, la Galaţi. Iată „icoana” lui Alexandru Mironescu pe care propun să vi-o aşezaţi la „candela inimii”, aşa cum  a văzut-o în clipele marii treceri părintele Benedict: „Omul de ştiinţă, profesorul fascinant, gânditorul cu vast orizont de cultură de fineţe, de informaţie, scriitorul consacrat  care a fost Alexandru Mironescu a fost, totodată, şi un profund credincios, un credincios practicant şi un mărturisitor puternic şi întotdeauna substanţial al credinţei noastre”[11].

Celălalt buzoian, din Pârscov, Vasile Voiculescu, pentru care Mironescu a pledat în faţa Tribunalului Poporului comunizat forţat şi brutal, cerând achitarea doar a fratelui de suferinţă – iată câtă generozitate, fără să se fi apărat pe sine!!! – i-a închinat o poezie, lacrimă de isihie:

„Ca edera spre dreptul stejar, aşa-mi întind

Iisuse, către Tine, iubirea-mi arzătoare.

Cu slabe mreji de gânduri cutez să Te cuprind

Şi orice rugăciune e o îmbrăţişare.

Împărtăşit tot timpul din seva Ta fierbinte

Să nu-mi mai spulber frunza în viscole şi ger,

Ci-ncolăcit de-a pururi pe trunchiul Milei sfinte

Urcând, s-ajung la vârful dumnezeiesc din Cer”[12].

Oare, nu e aici o prefigurare a Rugului aprins de la Sinai, pe care l-a contemplat Moise? Însă cel mai bun ghid, acum şi aici şi, sper, de acum înainte, măcar pentru unii dintre noi este şi rămâne trăitorul luminos al păcii  din inimi  şi al armoniei dintre noi, în Hristos, în Biserică, în casă şi în lume, tot Alexandru Mironescu. El ne aminteşte în poezia „Cerul”:

„Oh, viaţă cu «V» mare, nu e-o închipuire

Nu e nici născocită, ori simplă întrebare

Eu am simţit în carne că aura există şi e o afirmare”.

Şi în poezia „Cheia fântânii din adânc”:

„Dar viaţa este, nu este neantul, nici închipuire

E plămadă de lumină şi putere, efemerida veşniciei.

Este dragostea care explică omul cu podoaba de splendoare”[13].

Splendidă invitaţie pentru noi toţi, în „casa inimii” rugătoare şi luminată de Har, care este viaţa marelui smerit creştin, Alexandru Mironescu.

Hristos a înviat!

Vă mulţumesc.

Dr. CASIAN CRĂCIUN,

ARHIEPISCOPUL DUNĂRII DE JOS

 

[1] Radu Gyr, în vol. Alexandru Mironescu, Admirabila tăcere. Jurnal 2 iulie 1967 - 29 septembrie 1968, Editura Eikon, Cluj Napoca, 2014, p. 127.

[2] Mitropolit dr. Antonie Plămădeală, Rugul aprins, Tipografia eparhială, Sibiu, 2002, p. 9.

[3] Vol. Alexandru Mironescu. Centenarul naşterii 1903-2003, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 15.

[4] Ibidem, p. 7.

[5] Ibidem, p. 18.

[6] Ibidem, p. 41.

[7] Ibidem, p. 96.

[8] Ibidem, p. 106.

[9] Ibidem, p. 197.

[10] Ibidem, p. 182-183.

[11] Ibidem, p. 92.

[12] Edera. Versuri închinate lui Alexandru Mironescu, în vol. Vasile Voiculescu, „Călătorie spre locul inimii. Poeme religioase”, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994, p. 84.

[13] “Poeme filocalice”, apud Ştefan Todiraşcu, O revelaţie a bucuriei, în vol. Alexandru Mironescu. Centenarul naşterii 1903-2003, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 85.

 

Proiect

Omagiu

Emisiunea "În căutarea lui Hristos"

Galerie video