|
|
Str. Domnească, nr. 104, Galaţi
Hramuri: Sf. Ioan Casian, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Cuv. Macrina
Mănăstirea cu hramul Sf. Cuv. Ioan Casian, Sf. Ioan Gură de Aur şi Sf. Cuv. Macrina este situată în imediata vecinătate a Catedralei arhiepiscopale a Dunării de Jos, în incinta Centrului eparhial din Galaţi, servind trebuinţelor spirituale şi cultice ale monahiilor aflate în acest aşezământ. Este parte integrantă a Centrului pastoral, cultural şi social cu acelaşi nume
Istoric: Centrul „Sf. Ioan Casian” a fost construit în perioada 2000-2006, din iniţiativa Înaltpreasfinţitului dr. Casian Crăciun şi a fost sfinţit la 17 octombrie 2006, în cadrul manifestărilor prilejuite de resfinţirea Catedralei Dunării de Jos şi de aniversarea a 100 de ani de la aşezarea pietrei de temelie a acesteia, după cum atestă şi pisania inaugurării acestui centru monahal şi de misiune culturală şi filantropică: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, Cel în Treime slăvit, S-a zidit din temelie, s-a înzestrat şi s-a inaugurat, în data de 17 octombrie 2006, Centrul pastoral, cultural şi social „Sf. Cuv. Ioan Casian”, la plinirea unui secol de la temeluirea Catedralei episcopale. Pomeneşte, Doamne, pe ctitorii de ieri şi de azi şi primeşte-le ofranda consolidării, dotării şi înfrumuseţării Centrului eparhial al Dunării de Jos!”
Capela mănăstirii a fost târnosită de Chiriarhul Dunării de Jos la ziua de prăznuire a Sfântului Ioan Gură de Aur, la 13 noiembrie 2007, „la împlinirea a 1600 de ani de la mutarea Sfântului la Altarul cel veşnic, spre a ne ajuta şi pe pământ în slujirea bisericească”, după cum este înscris în Documentul de sfinţire aşezat la piciorul Sfintei Mese cu acest prilej.
Centrul deţine săli de conferinţe, spaţii de cazare şi un punct filantropic pentru persoanele defavorizate din municipiu.
Descriere: Capela cu hramul „Sf. Ioan Gură de Aur şi Sf. Cuv. Macrina” este situată la nivelul superior al clădirii. Are formă dreptunghiulară, în suprafaţă de 50 mp şi este înnobilată cu icoane pictate în stil bizantin.
Str. Basarabiei, nr. 109, Galaţi
Hramuri: Sf. Vasile cel Mare, Sf. Cuv. Parascheva
Stareţă: Monahia Ieronima Bitere
Mănăstirea şi Aşezământul social-filantropic Sf. Vasile cel Mare sunt situate în aceeaşi locaţie, în municipiul Galaţi, la intersecţia dintre strada Basarabiei şi str. Poşta Veche, în centrul vechi al oraşului, pe locul fostului Parc central. Clădirea este una reprezentativă a Eparhiei Dunării de Jos.
Istoric: Iniţiatorul acestui aşezământ, deopotrivă monahal şi filantropic, este Episcopul Cozma Petrovici al Dunării de Jos, care, la 12 februarie 1925, înfiinţează un comitet eparhial ce urma să se ocupe de realizarea „în oraşul Galaţi a două internate pentru copiii de români săraci şi silitori la învăţătură, unde să li se dea întreţinerea trebuitoare şi buna creştere religioasă şi românească“.
După obţinerea, în anul 1936, a terenului necesar, clădirea a fost ridicată în anii 1938-1940, însă datorită războiului a fost utilizată, în anul 1941, drept sediu al Prefecturii Judeţului Covurlui, apoi ca spital de campanie, fiind astfel ferită de bombardamente. De la sfârşitul războiului până la moartea Episcopului Cozma, în anul 1947, internatul a fost ocupat de trupele sovietice. Inaugurat, prin străduinţa Episcopului locotenent dr. Antim Nica, la 8 martie 1948, aşezământul găzduia 5 monahii şi 60 de fete orfane, mănăstirea şi internatul de fete funcţionând, însă, pentru puţină vreme, clădirea fiind preluată de autorităţile comuniste, în 1950.
În anul 1998, odată cu retrocedarea imobilului, Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Casian al Dunării de Jos a iniţiat un amplu proces de restaurare a clădirii aşezământului, finalizat prin redeschiderea acestuia, la 12 octombrie 2000, în prezenţa celor mai importante personalităţi ecleziale şi civile, după cum aminteşte, printre altele, documentul de sfinţire: „După o lucrare grea, costisitoare şi de lungă durată, susţinută cu multă însufleţire de inimoşii ctitori locali galăţeni şi de unele asociaţii şi instituţii filantropice, din ţară şi din străinătate, clădirea Orfelinatului „Sf Vasile cel Mare” a fost inaugurată astăzi, 12 octombrie A.D. 2000, în prezenţa Sanctităţii Sale Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolutui, a Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a ierarhilor tronului ecumenic şi din ţară, a autorităţilor centrale şi locale, civile şi militare, a ctitorilor şi donatorilor, a clerului eparhial şi a celor ce îşi recapătă demnitatea de copii iubiţi de Dumnezeu ca Tată şi de Biserica-mamă, prin eforturile celor ce vor lucra necontenit în casa aceasta. În anul 2000 al Întrupării Sale, Mântuitorul Hristos, apărătorul orfanilor şi Sfântul Vasile cel Mare, întemeietorul primelor locaşuri filantropice, să ne ajute să înţelegem valoarea faptei dezinteresate pentru slujirea semenului în necaz, în durere şi în lipsă şi să ne binecuvânteze“.
Date despre vechea capelă existentă în acest aşezământ nu s-au păstrat. După reînfiinţarea mănăstirii, noua capelă a fost reamenajată şi pictată, fiind sfinţită la 13 octombrie 2008. Pisania aşezată deasupra intrării consemnează: „Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului si cu săvârşirea Sfântului Duh s-a întemeiat capela „Sf. Ier. Vasile cel Mare” în Orfelinatul Eparhial de Fete din iniţiativa şi cu purtarea de grijă a Preasfinţitului Episcop Dr. Casian Crăciun al Dunării de Jos în anul scurgător de la Naşterea Domnului 2000. La desăvârşirea acestei lucrări au contribuit fam. Costel şi Viorica Miron. Pictura a fost executată de pictorul Ciprian Buzuloi, iar vitraliile de pictor Gigi Hriscu şi Ichim Dan. Înzestrată de Preasfinţitul Episcop Casian cu toate cele trebuitoare slujirii, capela a fost sfinţită în 13 octombrie 2008”.
În prezent, mănăstirea are un număr de 7 monahii, iar în aşezământ sunt ocrotite 25 de fete defavorizate social, care beneficiază în permanenţă de asistenţă religioasă, educaţională, socială şi sanitară, activităţile specifice fiind realizate prin conlucrarea dintre cele două instituţii cu hramul Sf. Vasile cel Mare.
Descriere: Capela mănăstirii şi a aşezământului este situată la parterul clădirii, având o suprafaţă de aproximativ 30 mp. Pictura este realizată în stil bizantin, tehnica fresco, iar tâmpla este confecţionată din lemn de stejar frumos sculptat.
Bibliografie: Gelu Aron, Istoria frământată a unui aşezământ filantropic: Internatul de fete al Episcopiei Dunării de Jos (I), în „Călăuza Ortodoxă”, nr. 116 – 117, iunie-iulie 1998, p. 16; Ibidem, (II), rev. „Călăuza Ortodoxă”, nr. 118-119, august-septembrie 1998, p. 17; Protod. Gelu Aron, Repere ale activităţii filantropice în Istoria Episcopiei Dunării de Jos, în Credinţă, istorie şi cultură la Dunărea de Jos, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2005, p. 505-525.
Str. Egalităţii, nr. 6
Monument istoric
Hram: Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil
Stareţ: protos. Chesarie Sâmpetru
Mănăstirea Sf. Arhangheli – Metoc din Galaţi este unul dintre aşezămintele spirituale cu deosebită valoare istorică din oraşul de pe Dunăre. Este situată în vatra veche a oraşului, în imediata apropiere a bisericii Sf. Nicolae, fostă şi ea mănăstire. Numele de „metoc”, sub care este cunoscută este datorat faptului că biserica a avut, încă de la zidirea ei, rolul de metoc al Mănăstirii Neamţului.
Istoric: Biserica mănăstirii este ctitoria negustorului gălăţean Gheorghe Şişman, care a cumpărat locul pentru viitorul lăcaş de cult la 16 iulie 1798 şi a început lucrările după 31 iulie 1802. Mănăstirea a fost terminată în jurul datei de 15 mai 1805, fiind sfinţită la 29 octombrie acelaşi an, ca metoc al mănăstirii Neamţului.
În conformitate cu dorinţa ctitorului, slujba se făcea atât în elineşte, cât şi în româneşte, rânduială întărită de mitropolitul Veniamin Costachi, care scria: „cu deadinsul poruncim aşa să se urmeze în veac la acea sfântă bisearică… ca să fie pravilă pe două limbi, greceşte şi moldoveneşte…”. Acest fapt dovedeşte interesul mitropolitului, dar şi al negustorimii locale pentru promovarea limbii române în cult.
La 1810, chiliile mănăstirii sunt ocupate de trupele armatei ţariste. Mai târziu, Mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei s-a îngrijit de starea sfântului lăcaş, intervenind de mai multe ori în problemele organizării administrative. La 22 aprilie 1813, el scria stareţului Neamţului ca să rămână egumen ieromonahul Ignatie, care se străduia mult pentru binele metocului din Galaţi.
La 1816, când s-a împodobit catapeteasma bisericii, egumen era ieromonahul Sofronie. Biserica a fost distrusă la 1821, fiind reparată în jurul anului 1825 de ieromonahul Luca, de la mănăstirea Neamţ, trimis de stareţul Dometian. În perioada 1828-1833 şi probabil şi după aceea, superiorul mănăstirii era ieromonahul Benedict, iar la mijlocul veacului al XIX-lea egumenii Porfirie, până la 1852, apoi Manole.
Lucrări de restaurare mai ample s-au efectuat la 1858, când s-a aşezat o pisanie, cu următorul conţinut: „Această Sfântă biserică s-au zidit din temelie în anul 1801 cu cheltuiala răposatului ctitor Gheorghie Şişmanul, cu a sfintei mănăstiri Neamţul-Secul şi cu a altor dăruitori patrioţi. După care, la anul 1821 în vremea rebeliei, arzându-să, s-au reînnoit iarăşi de cătră mănăstire, la anul 1825, fiind stareţ sfinţia sa părintele Domeţiean. Iară acum din rânduirea sfinţiei sale părintelui arhimandrit stariţul pomenitelor mănăstiri chir Gherasim s-au reparat şi îmbunătăţit precum se vede, cu toată cheltuiala monastirii. Anul 1858 septembrie 15 zile”.
După 1860 mănăstirea a devenit biserică de enorie, aici activând, pentru diferite perioade de timp pr. Cicerone Iordăchescu, arhim. Dionisie Udişteanu şi reprezentanţi de marcă ai vieţii spirituale din regiune. În perioada 1832-1838, în casele mănăstirii a funcţionat prima şcoală publică din Galaţi. Şcoala avea o clasă elementară, în care se predau citirea, scrisul, aritmetica şi câteva rugăciuni, toate după o singură carte, „Întâile cunoştinţe” şi o clasă normală, în care se învăţau gramatica, aritmetica şi geografia. În anul şcolar 1832-1833 au învăţat un număr 80 de elevi. Pe terenul metocului s-a construit şi clădirea noii şcoli publice din Galaţi, pământul fiind donat de Mănăstirea Neamţ la stăruinţele domnitorului Mihail Sturdza, la 1846. Această şcoală, existentă şi astăzi, a fost inaugurată la 16 aprilie 1853.
Mănăstirea a fost reînfiinţată în 1994, prin purtarea de grijă a Înaltpreasfinţitului Casian, stareţ fiind arhim. Teofil Pandele, care executase ample lucrări de restaurare a bisericii în perioada 1975-1980 şi care se îngrijise pentru pictarea bisericii în frescă de Anatolie Cudinof. După decesul arhimandritului mitrofor Teofil, ca stareţ a fost numit protos. Chesarie Sâmpetru.
Descriere: Biserica este construită în stilul moldovenesc târziu, cu influenţe munteneşti, fără turlă deschisă deasupra naosului. Biserica are plan treflat şi este întărită cu contraforţi. Construcţia este realizată din piatră (partea inferioară) şi cărămidă (bolţi şi pereţi). Zidurile au o grosime de 1,5 m. Turnul clopotniţă, înalt de 21 m, masiv în comparaţie cu restul construcţiei, este aşezat deasupra pridvorului. Faţadele exterioare sunt împărţite în două registre de un brâu compus dintr-o mulură de profil convex, mărginită de două rânduri de zimţi de cărămidă. Cornişa este şi ea profilată, fiind decorată cu un şir de dinţi de ferăstrău, sub care se află două şiruri de butoni din ceramică smălţuită. Pictura este realizată în tehnică fresco, în stil neobizantin. Catapeteasma este construită la începutul secolului al XIX-lea în stil baroc, într-o manieră specifică epocii, din lemn de tei sculptat, cu sculptură aplicată. Este poleită cu foiţă de şlagmetal. Icoanele sunt pictate în ulei, la 1816. Mănăstirea are în patrimoniu o importantă colecţie de icoane pe lemn, carte veche şi obiecte de cult.
Bibliografie: Arhim. Daniil Oltean, Mănăstirea ,,Sfinţii Arhangheli“ – Metoc din Galaţi, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2005; Paul Păltănea, Vechi locaşuri de cult şi viaţa bisericească în sudul Moldovei până în anul 1864, în Monumente istorice şi izvoare creştine, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, Galaţi, 1987, p. 235-237, 254; Prof. Emil Diaconescu, Zugrafi de biserici necunoscuţi, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an XLVI(1970), nr. 9-10, p. 536.
Sat Toflea, com. Brăhăşeşti, jud. Galaţi
Hram: Sf. Trei Ierarhi
Istoric: Schitul Toflea este unul dintre cele mai vechi aşezări sihăstreşti din judeţul Galaţi. O mărturie din perioada 1 septembrie 1619 – 31 august 1620 arată că Stana, soţia vornicului Murgoci Tofle, avea un document al acestuia care preciza ca după moarte ”câte rămăşiţuri ar rămăni să n-aibă triabă, ce ca să aibă a le dărui svintii mănăstiri ce iaste făcută de Tofle cel bătrân”. Se pare că acest ”Tofle cel bătrân” este uşerul Tofle sau Toflea, amintit într-un document de la 1581, fapt ce dovedeşte că mănăstirea a fost ctitorită pe actualul teritoriu al com. Brăhăşeşti în primii ani ai secolului al XVII-lea, dacă nu chiar în ultimii ani ai secolului al XVI-lea.
Schitul s-a ruinat, probabil, destul de repede, căci un nou schit a fost ridicat înainte de noiembrie 1667 de căpitanul Florea şi soţia sa Safta la Cernica în aceeaşi zonă, în imediata apropiere a celui vechi. Un document de la 1749, referindu-se, probabil, la un monah al schitului, aminteşte de ”Ioniţ Batin călugărul de la Brăhăşeşti”. Aşezământul, care avea hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, este pomenit şi în anul 1809 într-un document care îl consideră pe logofătul Constantin Palade ca restaurator şi miluitor al schitului. Câţiva ani mai târziu, la 1817, voievodul Scarlat Callimachi dăruieşte fiului său Alexandru moşia Toflea, pe care se afla şi ”schitul Tofle, unde se află petrecătoriu şi trei călugăraşi”. Aşezământul se afla, deci, într-o stare de decădere, care se va accentua, probabil, şi în anii următori, căci schitul se desfiinţează, practic, înainte de 1859.
Viaţa mănăstirească se reia la Toflea abia în zilele noastre. La 29 iunie 2002, Chiriarhul Dunării de Jos a sfinţit locul şi a aşezat piatra de temelie a bisericii noii mănăstiri de la Toflea, aflată în proces de construcţie.
Com. Şendreni, jud. Galaţi
Hram: Sf. Mc. Trifon
Responsabil: Ierom. Arsenie Ştefu
Istoric: Mănăstirea cu hramul Sf. Trifon, situată în apropierea localităţii Şendreni, jud. Galaţi, a fost înfiinţată în anul 2001, pe terenul primit de Episcopia Dunării de Jos ca urmare a retrocedării suprafeţelor de pământ care au aparţinut Bisericii înainte de 1948. Documentul de înfiinţare a mănăstirii consemnează că aceasta este ”loc de rugăciune, de evlavie şi de duhovnicească râvnă spre mântuire”, dar şi ”spaţiu al activităţii cinstite şi binevoitoare spre folosul săracilor, al nevoiaşilor, al copiilor de la Orfelinatul eparhial Sf. Vasile cel Mare, al celor care primesc hrană în cantinele eparhiei şi al tuturor celor care aşteaptă de la noi semn, sprijin şi iubire”.
Locul viitoarei biserici, aflată în proces de construcţie, s-a sfinţit la 17 mai 2001 de către Chiriarhul Dunării de Jos. Mica obşte a mănăstirii este ierom. Arsenie Ştefu.
Com. Măxineni, jud. Brăila
Monument istoric
Hram: Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, Sf. Ştefan cel Mare
În apropierea comunei Măxineni din judeţul Brăila, situată la circa 35 km NV de Brăila pe şoseaua Brăila – Focşani, se află Mănăstirea Măxineni, unul dintre cele mai importante repere istorice ale judeţului. Aşezată, strategic, la confluenţa râurilor Siret şi Buzău, mănăstirea a fost ctitorită de domnitorul Matei Basarab al Ţării Româneşti în perioada 1636-1637.
Istoric: Mănăstirea, atestată pentru întâia dată la 2 septembrie 1637, a fost ridicată pe locul unei biserici mai vechi de lemn, după ce, în timpul unei incursiuni militare, domnitorul remarcase importanţa strategică a zonei. Mănăstirea a fost enumerată de Matei Basarab, în hrisovul solemn de la 27 noiembrie 1640, în rândul marilor ctitorii. Lucrările de construcţie au durat până la 25 iunie 1651, când a avut loc sfinţirea bisericii.
Prima pisanie a mănăstirii, aflată în prezent la Muzeul Naţional de Istorie a României, consemnează: „Acestă sfântă şi dumnezeiască beserecă ci iaste/hramul a naşterii lu sti Ioană Crăstitel / făcutu-o-am eu robul lui Dumnezeu, / Io Mateiu Basaraba voevod i g[ospo]jda Ilina. Mergăndu dumni / ia me la oaste am tăbăr[â]tu prea malul Siretului. / Ci am văzut dumniia me cest loc bun şi tare şi era o be / serecă mică de nuiale şi lipit[ă] cu lut. Dici cu vr / ere[a] lui Dumnezeu şi cu ajutorul sfăntului / hram am făcut acestă bese / rec[ă] de pi[a]tră să fie dumnii mele pome[a]nă. / Şi au fostu ispravnnicu cu multu oste / nitoru şi îndemnătoru jupană Radulu vel cap / [itan]. † Şi au fostu dentâiu multu nevo / itoru cu sfănta mănăstire egumen eromonah Chiril. Şi al doi / le isprav / [nic] Lupu[u] [vist?]. † Cu mila lui Dumnezeu creştinu Matei Basarab i g[os]p[o]d[i]n văsul zemle Oglovlahiscoe grobu peceat.”
Încă de la început mănăstirea a jucat un important rol spiritual şi duhovnicesc, dar şi unul militar şi politic, fapt ce a atras asupra sa şi numeroase prădăciuni din partea oştilor străine. De aceea şi domnitorii munteni au dorit în mod constant întărirea materială a mănăstirii, fiind demn de menţionat sprijinul domnitorilor Mihnea al III-lea Radu, Grigore Ghica, Gheorghe Duca, Şerban Cantacuzino, Sf. Constantin Brâncoveanu, Ştefan Cantacuzino, dar şi al domnilor fanarioţi ai Ţării Româneşti din secolul al XVIII-lea: Nicolae Alexandru Mavrocordat, Ioan Mavrocordat, Mihai Racoviţă, Grigore II Ghica, Constantin Nicolae Mavrocordat
Cu toate acestea, datorită aşezării geografice, vremurilor vitrege şi deselor inundaţii, la mijlocul veacului al XVIII-lea mănăstirea ajungea pustie şi fără egumen. Cu această motivaţie, dar şi pentru a veni în sprijinul ctitoriei sale din Bucureşti, spitalul Sf. Pantelimon, domnitorul Grigore al II-lea Ghica va transforma 11 mănăstiri în metocuri ale acesteia, mănăstirea Măxineni fiind una dintre ele. Administrarea noului metoc se făcea de către egumenul mănăstirii Sf. Ioan din Focşani.
Va urma, în aceste condiţii, o perioadă de decădere accentuată, căci nu a existat în acest răstimp o grijă reală pentru întărirea mănăstirii. Singura restaurare majoră are loc în perioada 1858-1859, sub domnia caimacanului Alexandru Ghica şi a principelui Alexandru Ioan I, după cum atestă pisania aşezată cu acest prilej: „S-a ridicat din temelie acest dumnezeiesc lăcaş întru cinstea şi pomenirea naşterii sfântului Ioan Botezătorul de către fericitul întru pomenire Domnul Matei Basarab v[oie]v[od] anul 1638 în trecere ce a avut cu oştirea sa pe aici. După termen de 220 ani fiind ajunsă în ruinare de intemperiile vremurilor, acum, din porunca Creatorului s-a răzuit, în[n]oit şi împodobit în zilele şi prin bunăvoinţa a prinţului caimacan Alexandru Ghica – reparându-se prin silinţele şi din parte-i cheltuieli a cuvioşiei sale Chiprian, egumenul acestei mănăstiri, luând săvârşire în zilele luminatului domn al Principatelor Unite Alexandru Ioan I, iar Episcop al Eparhiei Dumnealui Domn Filotei, 1859.”
După 1864, biserica a funcţionat ca lăcaş de cult pentru sătenii din Măxineni până la 1877. În timpul luptelor primului război mondial, la 1917, biserica este complet distrusă, rămânând în părăsire şi uitare vreme de mai bine de şapte decenii.
După 1990, mănăstirea este reînfiinţată, din iniţiativa Înaltpreasfinţitului Casian al Dunării de Jos şi prin strădania arhim. Simeon Ovezea. După săvârşirea sa din viaţă, efortul de rezidire a mănăstirii este continuat de o mică obşte de monahi, sprijinită de Primăria Municipiului Brăila şi de numeroşi ctitori. La 24 iunie 2004, Chiriarhul Dunării de Jos a sfinţit noua biserică a mănăstirii şi a binecuvântat noile corpuri de chilii.
Descriere: Vechea ctitorie a lui Matei Basarab, aflată în stare avansată de degradare până în urmă cu câţiva ani, avea o fundaţie de 2,50 m adâncime şi ziduri groase de 1, 50 m. Biserica se află, în prezent, în proces de reconstrucţie.
Noua biserică a mănăstirii, situată la 45m de vechea ctitorie domnească, a fost ridicată în perioada 2001-2004 în stilul bisericilor lui Matei Basarab, cu dimensiuni în plan de 19 x 7 m, la abside lăţimea sfântului locaş ajungând la 13 m, şi cu o înălţime de 19 m. Biserica este prevăzută cu o singură turlă, pe naos. În prezent, la interior, se execută lucrările de pictură, în tehnică fresco.
Bibliografie: Ionel Cândea, Mănăstirea Măxineni, Ed. Istros / Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Brăila, 1996; T.G. Bulat, O ctitorie a lui Matei Basarab azi dispărută, în „Glasul Bisericii”, an XXIII (1964), nr. 3-4, p. 266-293.
Sat Cârlomăneşti, com. Cerţeşti, jud. Galaţi
Hramuri: Sf. Ierarh Nicolae, Sf. Mucenici Brâncoveni
Stareţ: ierom. Nicodim Anghel
Situată între localităţile Cerţeşti şi Cârlomăneşti, la 40 km NE de Tecuci, într-un cadru natural deosebit, Mănăstirea Cârlomăneşti este un punct de interes religios reaşezat, de curând, pe harta spirituală a Eparhiei Dunării de Jos. Accesul spre mănăstire se face pe drumurile judeţene 251A Tecuci – Corod şi 251B Corod – Cerţeşti.
Istoric: Mănăstirea Cârlomăneşti este moştenitoarea, peste veacuri, a tradiţiilor monahale din zona Cârlomăneşti – Cerţeşti – Căuieşti din nordul judeţului Galaţi, în care mărturiile referitoare la vechi aşezări sihăstreşti urcă până în secolul al XV-lea.
Prima atestare documentară a unei aşezări sihăstreşti în aceste locuri provine din anul 1445, când domnitorul Ştefan, fiul lui Alexandru cel Bun, întăreşte boierului Mihail logofăt şi fratelui său, postelnicul Duma, două sate pe pârâul Bârzota ”unde este Ciunca Stan şi unde a fost Ciunca Giurgea şi mănăstirea lui Ciunca Stan”. Deşi schitul avea prisacă şi fântână, deci era bine organizat, pentru acea vreme, el nu va rezista multă vreme, căci la 1466 se menţionează că Tatul de la Bârzota vinde ”un loc din pustie pe Bârzota, anume unde a fost mănăstirea”.
Referindu-se, probabil, la acelaşi schit, este menţionată, la 1448, de data aceasta la izvoarele pârâului Bârzota, o fântână numită ”unde a fost Călugărul”, fapt ce ne face să presupunem că prima aşezare sihăstrească a avut o existenţă încă şi mai scurtă. La aceeaşi fântână va face referire un document de la 1468, când Sf. Ştefan cel Mare întăreşte lui Ştefu Cernătescu ţinutul de la ”obârşia Bârzotei, la Fântâna Călugărului”, denumirea locului păstrându-se mai departe în conştiinţa localnicilor.
Sihăstria va fi menţionată din nou, la sfârşitul secolului al XVII-lea, când stareţ era „popa Jora”. Mănăstirea va fi integrată în secolul al XVIII-lea curentului de înnoire duhovnicească promovat de Sf. Paisie de la Neamţ, fiind un important centru monahal din sudul Moldovei.
La 1809 mănăstirea era metoc al Episcopiei Romanului, dar la 1821 biserica şi mănăstirea sunt complet distruse de eterişti şi turci, călugării fiind nevoiţi să fugă. Puţinii monahi rămaşi au schimbat cu cca 1 km locul mănăstirii, construind, până la 1824, o biserică de cărămidă, existentă şi astăzi. După 1864 această biserică a deservit credincioşii din localităţile din satele Cârlomăneşti şi Cerţeşti. La 1957 biserica este trăsnită, incendiată şi apoi părăsită, în ruină.
Viaţa monahală se reia în 1997, când Chiriarhul Dunării de Jos hotărăşte reînfiinţarea mănăstirii. Prin eforturile Centrului Eparhial şi ale Protoieriei Tecuci s-a ridicat un paraclis, sfinţit în vara anului 2004 şi un corp de chilii. Cu prilejul evenimentului a fost aşezată următoarea pisanie: „Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, istorica Mănăstire Cârlomăneşti, după o lungă părăsire şi desfiinţare s-a redeschis în 17 septembrie 1997 din iniţiativa, cu binecuvântarea şi cu sprijinul Preasfinţitului dr. Casian Crăciun, Episcopul Dunării de Jos. S-a zidit din temelie biserica paraclis cu hramul Sfinţii Mucenici Brâncoveni, precum şi corpul nou de chilii, începând din 1999. S-a amenajat întreg spaţiul mănăstiresc, pentru reluarea ritmului vieţii monahale, în pofida multor neajunsuri şi dificultăţi, începutul fiind în bordeie, sub pământ. Cheltuielile, proiectul şi supravegherea lucrărilor au revenit Centrului Eparhial, iar zonal cu implicarea pc. protoiereu Gheorghe Joghiu, a preoţimii tecucene şi a mai multor donatori: pcuv. arhim. Epifanie Bulancea, ing. Bob Gheorghe, dl. Mănăila Neculai, dl. Baiculescu Ion ş.a. Pictura a fost executată de dl. Enache Jenică. S-a sfinţit de către Preasfinţitul Episcop Casian în mijlocul unei impresionante mulţimi de clerici şi credincioşi, de ziua hramului, pe 16 august 2004. Binecuvântează Doamne, apără, sfinţeşte şi mântuieşte pe toţi rugătorii, ctitorii, binefăcătorii şi iubitorii sfântului locaşului acestuia!“
În prezent se reface vechea biserică mănăstirească, în stilul arhitectural original al acesteia, aflată în 1997 în stare avansată de degradare,.
Descriere: Vechea biserică este o construcţie simplă, în formă de navă, în stil moldovenesc. Acoperişul, fără turle, este în curs de refacere. Corpul de chilii nou construit, în imediata apropiere a acestei biserici, se termină spre răsărit cu un paraclis care păstrează, la exterior, aspectul exterior al unei bisericuţe moldoveneşti: planul treflat, turla pe naos, ferestre semicirculare, ocniţe nepictate, sub cornişă.
Bibliografie: Paul Păltănea, Vechi locaşuri de cult şi viaţa bisericească în sudul Moldovei până în anul 1864, în Monumente istorice şi izvoare creştine, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, Galaţi, 1987, p. 195-196; idem, Peceţi ştefaniene la Dunărea de Jos, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2004, p. 46, 50.
Sat Adam, com. Drăguşeni, jud. Galaţi
Monument istoric
Hramuri: Adormirea Maicii Domnului, Izvorul Tămăduirii
Stareţă: monahia Anastasia Cimbru
Situată în satul Adam, comuna Drăguşeni, pe un deal care domină întreaga localitate, Mănăstirea Adam este una dintre cele mai importante sihăstrii vechi, din întreaga zonă de sud a Moldovei. Accesul spre mănăstire se poate face fie din drumul naţional DN 26 Galaţi – Bârlad, între localităţile Bursucani şi Bălăbăneşti, fie din drumul judeţean DJ 251A Tecuci – Tg. Bujor, prin localitatea Fundeanu.
Istoric: Tradiţia locală, neconfirmată istoric, afirmă că prima aşezare monastică a fost întemeiată în părţile Adamului pe la mijlocul secolului al XVI-lea când un călugăr venit din răsărit a arătat unui cioban înstărit din codrii acestor locuri o icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni, propunându-i să ridice aici un schit. Aşa s-ar fi construit, se pare, o primă bisericuţă din lemn, cu hramul „Tuturor Sfinţilor”. Documentele istorice unanim recunoscute afirmă, însă, că mănăstirea a fost ctitorită de căpitanul Adam, la mijlocul secolului al XVII-lea, biserica fiind sfinţită la 14 octombrie 1652.
La 1685, Mitropolitul Sava şi marii boieri confirmă dorinţa ctitorilor şi a egumenului Leontie ca mănăstirea să fie închinată Muntelui Sinai. Mai târziu, la 5 iulie 1759, egumenul Iorest Movilă scrie domnitorului Teodor Calimach că, după ample lucrări de refacere, hotărăşte să închine această mănăstire Mitropoliei de la Iaşi, deoarece părinţii din Sinai nu o considerau trebuincioasă. Domnitorul va întări această închinare printr-un document din 12 august 1759.
În urma cutremurului din 1802, vechea biserică s-a prăbuşit, actuala biserica fiind ridicată până în anul 1813, la câţiva metri distanţă de cea veche, prin stăruinţa stareţilor Ioanichie Greceanu şi Metodie Gociu. După 1820 mănăstirea este transformată în mănăstire de maici. La 1826, din motive neelucidate, maicile de la Adam au fost strămutate la mănăstirea Floreşti, jud. Vaslui, călugării de acolo fiind aduşi la Adam, dar în 1835 se revine asupra acestei decizii, Adam-ul rămânând mai departe mănăstire de maici. După revenirea de la Floreşti, stareţa mănăstirii, Xenia Cuza, mătuşa domnitorului Al. I. Cuza, era înconjurată de o obşte de 62 de monahii şi surori, numărul vieţuitoarelor crescând mereu şi ajungând în vremea secularizării la 148.
La 1864 mănăstirea este deposedată de averile sale, rămânând cu mici suprafeţe de teren, insuficiente pentru acoperirea nevoilor curente. Statul se obliga să plătească o parte din cheltuielile de întreţinere, dar viaţa de obşte este practic desfiinţată, maicile fiind nevoite să se întreţină singure.
Biserica a fost grav avariată la cutremurul din 1869, precum şi la cel din 1940, când i s-au prăbuşit turla şi clopotniţa. După realizarea lucrărilor de consolidare, lăcaşul de cult a fost resfinţit de Episcopul Huşilor, Grigore Leu, la 15 august 1946.
Mănăstirea Adam a fost una dintre cele mai importante centre monahale din întreaga ţară în secolele XIX şi XX, la 1943, de exemplu, vieţuind aici 152 de maici şi surori, având 10 preoţi şi 12 cântăreţi. Pe lângă mănăstire funcţiona, încă din secolul al XVII-lea, o şcoală românească. În 1918 este înfiinţată o şcoală de fete, cu învăţătoare plătite de stat, dar administrată de personal monahal, iar în 1922, o şcoală de industrie casnică, pentru surorile din mănăstire şi tinerele din zona respectivă. Atelierele de covoare şi ţesături ale mănăstirii, înfiinţate în 1850, erau vestite în epocă, ele devenind, după 1948, cooperativa de producţie „Cooperatorul”. Între 1860 şi 1885, mănăstirea a administrat şi un spital de boli neuropsihice, care funcţiona în apropiere, mutat apoi la Socola, în Iaşi.
Desfiinţată la 1960, mănăstirea este reînfiinţată la iniţiativa Înaltpreasfinţitului Casian al Dunării de Jos şi funcţionează cu obşte de călugări între 1991 – 2001, când redevine mănăstire de maici. După această dată, întreaga activitate se revigorează, realizându-se consolidarea bisericii, restaurarea picturii, construcţia unui nou şi modern corp de chilii, alimentarea cu apă curentă şi amenajarea anexelor gospodăreşti.
Rolul spiritual al mănăstirii Adam de-a lungul istoriei este unul de primă mărime. Puţine sunt mănăstirile care s-au bucurat de o atât de mare căutare şi apreciere, un element deosebit de important fiind prezenţa la Adam a „Icoanei Maicii Domnului făcătoare de minuni”. Evlavia credincioşilor faţă „Sfânta”, cum îi spun localnicii, cererile de pelerinaje ale icoanei prin oraşele şi satele din tot sudul Moldovei, minunile şi vindecările aduse de icoană sunt constante ale istoriei mănăstirii de-a lungul timpului. Se adaugă şi prezenţa raclei cu sfintele moaşte ale mai multor sfinţi, adusă de la Ierusalim, în 1857, de către arhimandritul Epifanie.
De Mănăstirea Adam este legat şi numele Sfântului Rafail de la Agapia Veche, recent canonizat, născut în jurul anului 1560, în localitatea Bursucani, situată în imediata apropiere a mănăstirii. Sfântul Rafail a deprins de la călugării răspândiţi prin codrii Adamului primele noţiuni ale credinţei ortodoxe şi dorul după viaţa sihăstrească. Conform tradiţiei, ucenici ai sfântului au ridicat în satul de obârşie al acestuia, la sfârşitul veacului al XVIII-lea, Schitul Zimbru, care a existat până la 1940, dependent de lavra de la Adam.
Descriere: Arhitectural, biserica este în plan treflat, cu abside poligonale la exterior şi semirotunde la interior. Pereţii sunt groşi, de circa 1,5 m. Pe latura vestică, biserica este susţinută de doi contraforţi. Altarul are o boltire în semicalotă, terminată cu un arc lat şi adăugit. Naosul este boltit, iar câteva arce încadrează absidele înguste. Naosul este despărţit de pronaos printr-un arc în semicilindru. Pronaosul este boltit, cu câte o fereastră la nord şi la sud, iar pridvorul este închis, cu acces dinspre sud. Pictura, realizată în ulei şi tempera, a fost restaurată în anii 2006-2007, împreună cu catapeteasma, de mare valoare artistică, ce datează din secolul al XVIII-lea. Cea mai veche pisanie cunoscută a bisericii datează din 1869 şi menţionează: „În zilele prea înălţatului Domn Carol I, 1869 octombrie 20, cu ajutorul Celui Prea Înalt şi al Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, s-au pus în reparaţie această biserică“.
Bibliografie: Arhiereul Veniamin Pocitan, Mănăstirea Adam, jud. Tutova, Bucureşti, 1947; Sorin Geacu, Mănăstirea Adam, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1998; Paul Păltănea, Vechi locaşuri de cult şi viaţa bisericească în sudul Moldovei până în anul 1864, în Monumente istorice şi izvoare creştine, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, Galaţi, 1987, p. 224-226.
Com. Cudalbi, jud. Galaţi
Hram: Naşterea Maicii Domnului
Stareţă: Stavrofora Mariani Popa
Situată în zona centrală a podişului Covurluiului, la 55 km N de municipiul Galaţi, localitatea Cudalbi este atestată documentar, după părerea unora dintre cercetători, încă de la 25 iunie 1472, din timpul Sfântului Voievod Ştefan cel Mare al Moldovei. Unul dintre importantele puncte de interes ale zonei îl constituie Mănăstirea „Naşterea Maicii Domnului”, situată în apropierea localităţii, înfiinţată la mijlocul secolului XX şi aflată în prezent într-un amplu proces de reconstrucţie.
Istoric: Mănăstirea Cudalbi a fost ctitorită de Eugenia Pană în apropierea localităţii Cudalbi, fiind denumită ”Mănăstirea Gologanu”, după numele moşiei acelor locuri. Biserica a fost ridicată între 1925 şi 1933. Prima stareţă a mănăstirii, monahia Haritina Vasiliu, s-a îngrijit de construcţia bisericii, sfinţită în anul 1938. La moartea sa, în 1940, sora Vasilica Mândru primeşte delegaţie de stareţă.
Mănăstirea Gologanu este desfiinţată în 1950, rămânând ca simplu metoc al mănăstirii Vladimireşti, care îi preia şi întregul ei patrimoniu.
Mănăstirea este reînfiinţată în 1990. Prin străduinţele actualei stareţe, monahia Mariani Popa şi a întregii obşti a fost construită o nouă biserică, o nouă clopotniţă şi 3 corpuri de chilii, sunt amenajate incinta mănăstirii şi punctul gospodăresc.
La solicitarea Eparhiei Dunării de Jos, în 1998 vechiul nume al mănăstirii a fost schimbat în ”Mănăstirea Maicii Domnului – Cudalbi”.
|
CUVANTARILE IPS CASIAN LA CANONUL CEL MARE:
|
