Printr‑o fericită întâmplare, am intrat în posesia volumului „La lumina opaiţului în noaptea uitării. Portrete, consemnări şi amintiri“, apărut recent la Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2016, având ca autor pe Înaltpreasfinţitul Părinte Casian Crăciun.
Din prima clipă am fost surprins în mod plăcut de titlul său, mai degrabă neobişnuit într‑o epocă şi o lume care vrea lumină, cât mai multă „lumină“ (cu ghilimele, de această dată), colorată, falsă, năucitoare. O lume care a uitat că marile opere ale umanităţii au fost scrise şi la lumina simplă şi curată a lămpii, a lumânării sau a opaiţelor. Intimitate, gânduri adunate în tihnă, nostalgie (despre aceasta vom mai vorbi şi în rândurile de mai jos), curajul de a mărturisi adevărurile simple ale existenţei ‑ câte nu ar fi de spus aici.
Cel care scrie aceste rânduri a lucrat, printre alte meserii, şi ca librar. Într‑o librărie pretenţioasă şi sofisticată din Occident, aşa ca ştie să aprecieze într‑o clipită calitatea grafică a unui volum, prezentarea acestuia în ochii publicului (iertaţi, dragi cititori, lipsa mea de modestie!). Dar trebuie să vă mărturisesc că am fost plăcut impresionat de extraordinara calitate grafică, de punerea în pagină şi aspectul general al volumului (de fapt, volumelor, fiind vorba de două). Într‑o lume a exceselor (iarăşi, o repet!), inclusiv tipografice, avem o „insulă“ de normalitate, în acest caz. Și nici nu este de mirare: volumul a beneficiat de o echipă de redacţie cu multă experienţă şi har, dar şi de aportul de design al Mănăstirii Stavropoleos. O altă insulă de normalitate, de frumos, de supravieţuire a TRADIȚIEI în inima tumultuosului oraş Bucureşti.
Textele strânse în volum sunt diverse, din punct de vedere al provenienţei (articole de revistă, studii academice, evocări, comemorări etc), dar sunt inteligent ordonate, astfel încât să aibă un „cuvânt“ de spus împreună, o muzică a rostirii, la fel ca într‑o orchestră, unde nu mai auzi instrumentele, ci ansamblul lor.
Avem, deci, un capitol dedicat Sfinţilor, altul Ierarhilor, urmează, în ordine, Monahi, Profesori de Teologie, Preoţi si Personalităţi culturale. La final, găsim Personalităţile laice contemporane. Trebuie să remarc că doar simpla lectură a titlurilor şi a personalităţilor menţionate aici furnizează deja un tablou promiţător şi amplu a tot ceea ce s‑a petrecut la „Dunărea de Jos“, în ultimii douăzeci şi şapte de ani, dar şi în viaţa unui OM şi Ierarh aparte. Aş mai dori să spun, înainte de a trece la paragraful următor, că simpla idee de a strânge textele unei vieţi în volum este o palmă dată „risipirii“ adusă de tehnologia digitală, de efectele ei nefaste asupra memoriei umanităţii. Există şanse mult mai mari să găsim aceste volume într‑o bibliotecă, peste un secol, decât un hard‑disc sau o „pagină“ de internet care le‑ar fi conferit „vizibilitate“, dar nu pentru multă vreme. Efemerul nopţii electro‑magnetice a internetului versus soliditatea bibliotecii. Ar fi multe de spus aici.
Ce leagă, ce uneşte, care este firul roşu al acestor texte care, repet, la final cuvântează ca un „întreg“? Această întrebare a revenit de mai multe ori pe parcursul lecturii. Fără îndoială, este vorba de o expunere, „narată“ prin portretele unei vieţi de om, pusă în slujba Bisericii şi a unei regiuni aparte, cea a Dunării de Jos. O regiune din care autorul, Arhiepsicopul Casian Crăciun, nu face parte din punct de vedere al „rădăcinilor“ sale, el fiind un om al Carpaţilor ‑ trebuie reamintit acest fapt ‑ dar la care a ştiut să se adape cu tact şi cu răbdare, iubind‑o ca nimeni altul. O regiune destul de „uitată“, în ultima vreme de puternicii zilei, îndrăznesc să spun.
Biserica de aici şi oamenii ei reprezintă deci şi o şansă de „spiritualizare“ a unei regiuni care suferă, în ultima vreme… Cultura, inclusiv cea religioasă, reprezintă o mare şansă de pentru ea. Poate ultima. Iar rândurile strânse în volum, scrise într‑o limbă românească, curată şi fără înflorituri inutile, stau mărturie.
Este greu de realizat o selecţie în multitudinea de portrete, texte, amintiri de aici. M‑aş opri însă, în mod special, la evocarea Părintelui Dumitru Stăniloae (p. 69‑85, volumul II). Este de apreciat modul în care autorul a reuşit să îmbine stilul memorialistic, plin de căldură şi dragoste, cu limbajul teologic; un exerciţiu dificil, dar rezultatul este pe măsură.
Un alt portret‑evocare care mi‑a atras atenţia, în mod deosebit, este cel dedicat fostului primar al Brăilei, Anton Lungu. De ce? Pentru că BISERICA, prin oamenii săi, se ridică deasupra vremurilor şi părerilor de moment, aducându‑şi contribuţia la „adevărata“ imagine şi memorie, pe care o lasă un om după plecarea sa. Paul Păltănea, Horia Bernea sau preotul Vasile Ispas Tomi din Ianca… Toţi aceşti oameni deosebiţi, pe care am avut şi eu onoarea de a‑i cunoaşte, la un moment dat, şi cu care m‑am reîntâlnit aici, dureros şi tandru, în acelaşi timp. Dar nu este oare aceasta cea mai bună evocare a modelelor pe care le‑am avut în viaţă?
Finalul rămâne deschis. Exerciţiul autobiografic nu este prea răspândit, în lumea ortodoxă; aceste volume sunt mai degrabă o excepţie plăcută de la regulă. Personal, aştept cu mare nerăbdare o continuare a acestor pagini de „nostalgie recuperatoare“ a unor modele, locuri, fapte, întâmplări, în acelaşi registrul. Sau, după cum spune Sfântul Ioan Casian, cel care ne reaminteşte ‑ în aceste vremuri fără de răbdare ‑ că Răsăritul şi Apusul sunt pe veci legate, „nu încetez a fi ceea ce nu trebuie să fiu: Simplu! Adevărat! Autentic!“. Citat închis, pagina 6, volum II. Restul este (deja!) istorie.
Mirel Bănică, jurnalist
FacebookContact