Programul eparhial "Vacanța din pridvorul Bisericii", dedicat copiilor și tinerilor, s-a desfășurat și în Parohia Moscu, pe parcursul întregii vacante de vară, având binecuvântarea Înaltpreasfințitului nostru Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos.
Ca o încununare a activităților diversificate desfășurate de doua ori pe săptămână pe parcursul întregii vacante de vară, cei mai activi dintre participanții grupului catehetic Mlădițele Iubirii Moscu au pornit, între 24 și 27 august, într-o tabără la Bușteni. Douăzeci și unu de copii, însoțiți de opt adulți, coordonatori ai proiectului și părinți colaboratori, au urcat în tren nu doar cu bagajele pregătite pentru câteva zile de munte, ci și cu nerăbdarea unei aventuri care avea să ne adune și mai mult împreună.
Îmi amintesc și acum atmosfera călătoriei cu trenul. Poate că pentru unii era doar un mijloc de a ajunge la destinație, însă pentru noi drumul a devenit, încă de la început, parte din tabără. Între vagoane și ferestrele prin care se schimbau câmpurile, satele și munții, s-au legat conversații, s-au spus povești, s-au împărțit zâmbete și emoții. Copiii au descoperit că și drumul poate deveni o destinație atunci când îl parcurgi alături de oameni dragi.
Prima zi ne-a purtat spre Cascada Urlătoarea. Drumeția prin munte a fost, în felul ei, o cateheză fără multe cuvinte. Pădurea ne-a învățat tăcerea, urcușul – răbdarea, iar apa care cădea necontenit peste stânci ne-a amintit de prospețimea unei lumi pe care Dumnezeu a zidit-o atât de frumos. Am continuat apoi spre Mănăstirea Caraiman, unde, după bucuria drumului și a naturii, am intrat într-un alt fel de liniște. Muntele și biserica nu s-au mai privit atunci ca două opriri diferite într-un program, ci ca două chemări către înălțime: una pe potecă, cealaltă înlăuntrul inimii.
A doua zi a fost o adevărată călătorie prin frumusețile munților Bucegi. Am urcat pe drumurile de munte, oprindu-ne la barajul Bolboci, la Grota Urșilor, la Centrul Misionar Ialomița și la Peștera Ialomiței. În inima muntelui, acolo unde piatra pare să păstreze tăcerea veacurilor, am simțit încă o dată cât de mic este omul în fața creației și, în același timp, cât de mare este darul de a putea contempla această creație cu ochi recunoscători.
Un moment deosebit a fost popasul la biserica Mănăstirii Peștera Ialomiței. După întunericul și răcoarea peșterii, lumina bisericii a avut o frumusețe aparte. Pentru copii, poate că toate acestea au însemnat descoperire și aventură; pentru mine, a fost și imaginea unui drum pe care fiecare om îl are de făcut: dinspre adâncul necunoscut al inimii către lumină, dinspre uimire către rugăciune.
Drumeția către Babele și Sfinx a încheiat această zi cu o lecție pe care natura o oferă fără să vorbească. Stâncile, modelate de timp, stau acolo deasupra lumii ca niște martori tăcuți ai trecerii generațiilor. Copiii le-au privit cu uimire, au pus întrebări, au făcut fotografii și s-au bucurat de fiecare pas. În bucuria lor simplă am redescoperit cât de important este să nu ne pierdem capacitatea de a ne minuna. Poate că aceasta este una dintre cele mai curate forme ale recunoștinței: să privești lumea și să nu te socotești îndreptățit la frumusețea ei, ci să o primești ca pe un dar.
A treia zi ne-a apropiat de istoria și cultura stațiunii Bușteni. Am vizitat Casa Memorială „Cezar Petrescu” și Castelul Cantacuzino, descoperind împreună că o călătorie nu înseamnă doar să ajungi într-un loc nou, ci și să intri, pentru câteva clipe, în dialog cu memoria acelui loc. Seara ne-am întors însă la limbajul cel mai firesc al copilăriei: cântecele, veselia și karaoke-ul. A fost o seară în care vocile nu au trebuit să fie perfecte pentru ca bucuria să fie deplină. Am cântat, am râs și ne-am încurajat unii pe alții, iar în acea comuniune simplă s-a simțit, poate, una dintre cele mai frumoase roade ale taberei: nimeni nu mai era doar „copilul celălalt”, ci parte din aceeași familie a unei experiențe trăite împreună.
În ultima zi am poposit la Sinaia. Am început cu Mănăstirea Sinaia și cu închinarea în cele două biserici ale sale, cea veche și cea nouă. Într-o tabără în care pașii ne-au purtat prin atât de multe locuri, era firesc ca sufletul să aibă și el locurile sale de odihnă. Am continuat apoi cu vizitarea Castelului Peleș și cu o plimbare prin oraș, admirând Cazinoul și clădirile istorice care dau Sinaiei o frumusețe aparte.
Privite din afară, toate acestea ar putea alcătui un program de excursie: obiective vizitate, kilometri parcurși, activități desfășurate, fotografii și amintiri. Dar ceea ce rămâne, dincolo de toate acestea, nu poate fi trecut într-un tabel. Rămâne copilul care și-a făcut un prieten nou. Rămâne emoția celui care a urcat pentru prima dată pe munte. Rămâne mâna întinsă celui care obosise pe drum. Rămâne rugăciunea rostită împreună, cântecul cântat fără teamă, râsul care a făcut mai ușor un urcuș și tăcerea care s-a așezat peste suflet în fața unei frumuseți pe care cuvintele nu o puteau cuprinde.
Ca organizator al acestor activități, am plecat la drum cu gândul că trebuie să oferim copiilor o vară frumoasă. M-am întors însă cu sentimentul că, de fapt, ei au fost cei care ne-au dăruit nouă, celor mari, ceva ce uităm adesea: bucuria de a fi împreună fără grabă, fără măști și fără calcule.
Cred cu tărie că lucrarea cu copiii nu se împlinește numai atunci când le vorbim despre Dumnezeu, ci și atunci când îi ajutăm să descopere, prin experiențe trăite, cât de frumoasă poate fi lumea atunci când este privită ca dar al lui Dumnezeu. O potecă de munte poate deveni o lecție despre răbdare. O cascadă poate trezi în suflet uimirea. O mănăstire poate deschide o fereastră către liniște. O călătorie cu trenul poate învăța prietenia. Un cântec cântat împreună poate face să dispară, pentru o clipă, distanțele dintre oameni.
Aceasta a fost, pentru mine, vara grupului nostru catehetic: nu o succesiune de activități, ci un timp al întâlnirii. O mică școală a bucuriei, în care am învățat să fim mai aproape unii de alții și, prin această apropiere, mai aproape de Cel care ne cheamă pe toți la comuniune.
Iar dacă, peste ani, copiii vor uita ordinea exactă a obiectivelor vizitate sau numărul kilometrilor parcurși, nădăjduiesc să nu uite ceea ce este mai important: că au fost împreună, că au fost primiți, că au fost ascultați, că s-au bucurat și că, pentru câteva zile de vară, drumul lor a devenit și un mic pelerinaj al inimii.
Poate că tocmai aceasta este cea mai frumoasă mărturie pe care o putem păstra după o astfel de experiență: nu doar că am văzut locuri frumoase, ci că am devenit, în drumul nostru prin ele, puțin mai atenți la frumusețea sufletului celuilalt.
Privind acum în urmă, cred că cea mai frumoasă lucrare a acestor întâlniri nu a fost una care să poată fi așezată într-un album, măsurată sau consemnată într-un raport. Ea s-a petrecut, tainic, între suflete. Copiii au învățat să se cunoască mai bine, să lucreze împreună, să se aștepte unii pe alții, să împartă o bucurie, o emoție sau o felie de pâine. Iar noi, cei mari, am avut privilegiul de a-i privi crescând nu doar în vârstă, ci și în apropiere unii de alții
Aduc prinos de mulțumire tuturor celor care au fost alaturi de noi: coordonatori, colaboratori, părinti, sponsori și binefăcători, cu nădejdea că experiența acumulată o vom fructifica și în activitățile pe care le vom desfășura în continuare pentru copiii și tinerii parohiei noastre, în derularea de proiecte asemănătoare.
FacebookContact