1. Sfântul Vasile cel Mare – 1 şi 30 ianuarie

Sfântul Vasile cel Mare s‑a născut în anul 330 într‑o familie evlavioasă din Cezareea Capadociei, având ca părinţi pe retorul Vasile şi pe Emilia, mama acesteia din urmă fiind Macrina cea Bătrână, uce­nica Sfântului Grigorie Taumaturgul ‑ scriitor biseri­cesc şi mare ad­mirator al lui Origen. A avut zece fraţi, dintre care trei au ajuns episcopi şi cinci monahi. Alţi şase membri ai acestei familii de excepţie au intrat în rândul sfinţilor: Sfânta Macrina cea Bătrână, Sfânta Emilia, Sfântul Vasile ‑ tatăl, Sfântul Grigorie al Nyssei, Sfântul Petru al Sevastiei şi Sfânta Macrina cea Tânără.

Sfântul Vasile cel Mare a urmat şcoli la Cezareea Capadociei, Constantinopol şi Atena, unde l‑a avut ca prieten şi coleg pe Sfântul Grigorie de Nazianz. Viaţa lor studenţească e un model pentru teologii în formare, dat fiind că cei doi nu cunoşteau decât două drumuri: al bisericii şi al şcolii.

În 355 revine în patria sa, unde a practicat pentru scurt timp retorica, însă la stăruinţele surorii sale, Macrina, îmbrăţişează mo­nahismul şi se dedică vieţii bisericeşti. Călătoreşte în Siria, Palesti­na, Egipt şi Mesopotamia pentru a cunoaşte monahismul. Se simte atras de organizarea chinovială şi va înfiinţa în Pont, pe malul râului Iris, o mănăstire unde va îmbina cele trei elemente ale acestei vie­ţuiri: rugăciunea, munca şi studiul. Aici a scris Asceticele (Re­gu­lile monahale) şi a pus bazele Filocaliei (358), împreună cu Sfân­tul Grigorie Teologul.

În anul 364, episcopul Eusebiu îl hirotoneşte preot. În 368, cu ocazia unei mari foamete, Sfântul Vasile a organizat asistenţa socială, împărţindu‑şi averea săracilor. A fost ales episcop în 370, arătând un curaj demn de apre­ciat în lupta cu ereziarhii timpului, arienii, în relaţia cu îm­păratul arian Valens şi cu prefectul Modestus. S‑a săvârşit din viaţă la anul 379.

Activitatea sa ca ierarh a fost multiplă: a organizat un complex de asistenţă socială, numit Vasiliada; a îmbogăţit cultul divin cu o Sfântă Liturghie;s‑a implicat în împăcarea Bisericilor orien­tale, apelând la Sfântul Atanasie cel Mare şi la papa Damasus; a scris o importantă operă teologică, alcătuită din lucrări dogmatice, exe­getice, moral‑ascetice, liturgice, canonice, omilii, cuvântări şi epis­tole (J.P. Migne, PG 29‑32). Prin tot ce a făcut şi a scris, Sfântul Vasile a fost un om de acţiune, un mare organizator, liturghisitor şi pedagog.[1]

2. Sfântul Grigorie cel Bătrân sau de Nazianz

- 1 ianuarie

Sfântul Grigorie cel Bătrân a fost tatăl Sfântului Grigorie Teolo­gul, iar ca stare socială a fost un aristocrat din regiunea Pontului. A fost ales episcop datorită marii lui evlavii creştine. Din omilia rostită la înmormântarea sa de către fiul său (Omilia 18), aflăm că s‑a născut pă­gân şi nu a fost străin de o sectă puţin cunoscută, aceea a hypsistarienilor ‑ de la hypsistos, „cel mai înalt“ ‑ termen liturgic care Îl desemna pe Dumnezeu şi era împărtăşită atât de iudei, cât şi de păgâni. Bătrânul Grigorie s‑a convertit la creştinism în 325, influenţat de soţia sa, Nona, şi de trecerea prin Nazianz a unui grup de episcopi care se îndreptau spre Niceea, pentru a lua parte la lu­crările primului Sinod Ecumenic. La scurt timp după botez a devenit arhiereu, ocupându‑se cu dragoste de păstoriţii lui şi trăind în evlavie până la anul 374, când şi‑a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.[2]

3. Sfântul Mucenic Vasile din Ancira – 2 ianuarie

Sfântul Vasile, originar din Ancira Capadocia, a suferit pentru credinţă la Constantinopol, în timpul împăratului Iulian Apostatul. A murit martiric în anul 362, în Cezareea Capadociei. Nu este aceeaşi persoană cu Sfântul Vasile din Ancira, preotul, prăznuit la 22 martie.[3]

4. Sfântul Mucenic Gordie – 3 ianuarie

Sfântul Mucenic Gordie a fost din Cezareea Capadociei, ostaş de seamă şi bun creştin, trăind în zilele lui Licinius al Romei. În vremea aceea, pornindu‑se prigoană împotriva creştinilor şi a Bise­ricii lui Hristos, casele creştinilor erau arse, copiii ucişi fără milă, temniţele gemeau de mulţimea creştinilor închişi, altarele dărâmate şi risipite, pustietăţile pline de izgoniţi.

Scârbit de atâta sălbăticie şi nemaiputând răbda să vadă îndrăzneala păgânilor şi defăimarea lui Hristos, Sfântul Gordie şi‑a lepădat cingătoarea ostăşească şi a fugit departe, în munţi, şi a petrecut cu fiarele. Viaţa aceasta în munte nu putea mulţumi pe un fost ostaş deprins cu lupta. Deci, aprinzându‑se de dragoste faţă de Hristos şi luând îndrăzneală, a alergat din pustie în cetate, căutând lupta cu prigonitorii. Şi găsind bun prilej la marea săr­bătoare a zeului războiului, Marte, când se aduna mulţime multă de necredincioşi, Gordie a stat în mijlocul poporului şi, cu îndrăz­neală, a propovăduit pe Hristos, încât a întors tot poporul cu faţa spre sine. Deci, a poruncit împăratul, care era de faţă, să fie adus înaintea lui. Şi nevoind el să se lepede de Hristos, împăratul a poruncit de i s‑a tăiat capul, la 3 ianuarie, anul Domnului 314.[4]

5. Sfântul Mucenic Carterie – 8 ianuarie

Sfântul Carterie a fost preot şi învăţător al creştinilor pe vremea împăratului Diocleţian şi a cârmuitorului Urban din Cezareea Ca­padociei, unde a zidit o biserică şi, adunând acolo mulţime de creştini, îi învăţa să cinstească pe Hristos ca Dumnezeu Adevărat şi, afară de El, să nu cunoască alt dumnezeu. Fiind pârât cârmuito­rului pentru această învăţătură, s‑a ascuns. Iar Dom­nul i S‑a arătat şi i‑a zis: „Carterie, du‑te şi te arată la cei ce te cau­tă şi Eu voi fi cu tine, că trebuie să pătimeşti mult pentru numele Meu şi mulţi au să creadă şi să se mântuiască prin tine“.

Atunci sfântul, plin de bucurie şi mulţumind lui Dumnezeu, s‑a dat pe faţă. Întâi a fost închis, apoi l‑au dus înaintea cârmui­to­rului care i‑a poruncit să jertfească zeului Serapis. Sfântul, prin ru­găciunea lui surpând acest idol, a fost supus la felurite chinuri, dar prin arătarea unui înger, a biruit toate chinurile. A fost supus din nou la şi mai grele chinuri şi aruncat în închisoare. După ce s‑a înnoptat, iarăşi i S‑a arătat Domnul, l‑a însănătoşit şi l‑a scos afară prin uşile încuiate. Pentru aceasta, mulţi necredincioşi văzându‑l sănătos, mergeau, se botezau de la el şi se vindecau de bolile lor. De aceea, iarăşi a fost chinuit, cu şi mai multă sălbăticie. Şi aşa şi‑a dat viteazul mucenic sufletul în mâinile lui Dumnezeu.[5]

6. SFÂNTUL PETRU DE SEVASTIA – 9 ianuarie

Sfântul Petru a fost fratele Sfântului Vasile cel Mare, al lui Grigorie de Nyssa şi al Sfintei Macrina cea Tânără. S‑a născut în anul 340, fiind crescut şi educat de mama sa, Emilia, şi sora sa, Macrina. Renunţând la studiul ştiinţelor profane, se dedică vieţii ascetice. În anul 362 i‑a urmat Sfântului Vasile, preluând condu­cerea aşezământului religios de lângă râul Iris. În 370 a fost hirotonit preot de către fratele său, Vasile, iar în 380 a fost ales episcop de Sevastia. A luptat, împreună cu fraţii săi, împotriva ereziei ariene şi a contribuit activ la consolidarea credinţei ortodoxe în sufletele păstoriţilor săi.[6]

7. SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA – 10 ianuarie

Sfântul Grigorie s‑a născut în anul 335 în Cezareea Capadociei, ca frate mai mic al Sfântului Vasile cel Mare. A primit educaţie creşti­nă din familie, îndeosebi de la sora sa, Macrina, şi de la fratele său, Vasile. În urma studiilor făcute, a devenit profesor de retorică şi s‑a căsătorit cu Teosevia, dar după moartea soţiei, la îndemnurile Sfinţilor Vasile şi Grigorie, s‑a retras în mănăstirea întemeiată de fratele său pe malul râului Iris, în Pont, unde a rămas 10 ani, până în 371, când Sfântul Vasile l‑a ales episcop al Nyssei. Nu s‑a ridicat la exigenţele fratelui său, fiind un administrator şi un diplomat mai puţin iscusit, pentru că era înclinat mai mult spre latura contem­pla­tivă a vieţii creştine şi către scris. S‑a implicat însă în disputele cu arienii care au reuşit să‑l depună din treaptă într‑un sinod lo­cal, la Nyssa, în 376. A fost trimis de părinţii Sinodului din Antio­hia (379) ca inspector bisericesc în Pont, Palestina şi Arabia, pentru a împăca bisericile tulburate de arieni, săvârşindu‑se cu pace la anul 396.

Sfântul Grigorie a fost una din cele mai autorizate voci ale ortodoxiei, cultura teologică şi talentul oratoric fiindu‑i apreciate deplin la Sinodul al II‑lea Ecumenic de la Constantinopol (381), unde a fost numit „stâlp al ortodoxiei“ pentru contribuţia sa la pnev­ma­tologia creştină. A scris numeroase comentarii scripturis­tice, lucrări dogmatice, polemice, ascetice, morale şi epistole (J.P. Migne, PG 44‑46). A sistematizat elementele teologiei de până la el, dând formule sau demonstraţii filosofice unor adevăruri de cre­dinţă. Mistica sa a fost influenţată de cea filoniană, de neoplatonism, de Clement Alexandrinul şi de Origen, dar, la rândul său, a influen­ţat mari părinţi şi teologi creştini.[7]

8. SFÂNTA TEOSEVIA – 10 ianuarie

Sfânta Teosevia a fost soţia Sfântului Grigorie de Nyssa, despre care acesta scria că a fost „cu adevărat, sfântă şi cu adevărat, soţie de preot“. A trăit ca o adevărată soţie creştină, devotându‑se cu ar­doare împlinirii preceptelor creştine. Este un model de trăire în sfinţenie, în cadrul căsătoriei.[8]

9. SFÂNTUL TEODOSIE CEL MARE – 11 ianuarie

Cuviosul părinte Teodosie era din satul Mogarisos, din Capado­cia. Tatăl său se numea Proeresie, iar mama sa, Evloghia, şi erau amândoi credincioşi şi cucernici. Teodosie, intrând în viaţa călugă­rească, a pornit spre Ierusalim, când se adunase la Calcedon Sinodul al IV‑lea Ecumenic, la 451. Şi trecând prin Antiohia, s‑a dus la ma­rele Simeon Stâlpnicul, de la care a deprins înclinarea spre viaţa cea îmbunătăţită şi care i‑a prorocit că va fi păstor peste multe oi cuvântătoare. Apoi a sihăstrit lângă un oarecare Longhin, în jurul Ierusalimului, iar mai târziu s‑a dus într‑un munte, unde era o peşte­ră şi acolo a petrecut viaţă aleasă, ajungând la atâta înfrânare, încât timp de 50 de ani n‑a gustat pâine, ci numai ierburi şi roade de finic. Rugăciunea lui era neîncetată şi lacrimile de pe obraz nu i se uscau niciodată. În jurul lui s‑au strâns ucenici mulţi, care îi ascultau poveţele şi‑i urmau viaţa. A făcut şi minuni. Şi făcându‑se dascăl al multor ucenici, a adormit întru Domnul.[9]

10. SFÂNTA MUCENIŢĂ NINA, LUMINĂTOAREA GEORGIEI

- 14 ianuarie

Sfânta Nina s‑a născut în Colastra, în Capadocia, din părinţi bine-credincioşi, Zabulon şi Suzana, pe la anul 268, fiind ruda cea mai apropiată a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Când a împlinit 12 ani, părinţii şi‑au vândut moşiile şi au plecat la Ierusalim. Aici, Zabulon hotărăşte, cu binecuvântarea patriarhului Iuvenalie, să pe­treacă tot restul vieţii în pustie, iar soţia sa, Suzana, a primit misiu­nea de a se ocupa de surorile sărace de la Sfântul Mormânt. Nina a fost încredinţată stareţei Niofora, armeancă din oraşul Dvini, sub îndrumarea căreia a petrecut 12 ani.

În urma discuţiilor duhovniceşti avute cu stareţa sa, Nina aflând că hitonul necusut al Mântuitorului Hristos, despre care tradiţia spune că a fost ţesut de Maica Domnului, a revenit după tragerea la sorţi locuitorilor unui oraş din Georgia de astăzi, s‑a rugat Maicii Domnului să o ajute să meargă acolo pentru a i se închina. Primeşte în vis încredinţarea Maicii Domnului, iar ca semn de întărire, o cruce împletită din viţa-de-vie crescută în apropierea chiliei sale. Pleacă din Ierusalim la Roma unde a cunoscut‑o pe Ripsimia, o fecioară de neam împărătesc, şi pe stareţa ei, Gayana. Diocleţian, vrând să se căsătorească cu Ripsimia, datorită marii ei frumuseţi, aceasta împreună cu surorile din mânăstire au părăsit în taină Roma, refugiindu‑se împreună cu Nina în Armenia. Primind de la Diocle­ţian o scrisoare în care i se cerea să le caute pe fecioarele fugare, Tiridat, regele Armeniei, cumplit prigonitor al creştinilor, le‑a găsit, dar a hotărât să se căsătorească el cu Ripsimia. Aceasta însă, refu­zându‑l, a fost chinuită şi ucisă de el. La fel au fot ucise şi însoţitoa­rele ei, care veniseră să‑i îngroape trupul.

Sfânta Nina a scăpat într‑o ascunzătoare şi a plecat apoi spre ţinuturile Georgiei. Întâlnind pe rabinul comunităţii evreieşti de aici, acesta i‑a cerut să‑i vorbească despre Hristos. Sfânta Nina i‑a des­coperit tainele Sfintelor Evanghelii şi în scurt timp a crezut, cu toată familia sa. Apoi li s‑au alăturat şi alţi ucenici. Domnul Hristos a înfăptuit multe minuni prin Sfânta Nina, vindecări şi convertiri la creştinism. A propovăduit Evanghelia timp de trei ani, săvâr­şindu‑se din viaţă în anul 335 şi fiind cinstită ca sfântă şi apostol al georgienilor[10] .

11. SFINŢII MUCENICI ELEVSIP, MELEVPSIP, SELEPSIP, NEONILA, NEON, TURBON ŞI IONILA – 16 ianuarie

Sfinţii Elevsip, Melevsip şi Selepsip, originari din Galia, au trăit în timpul împăratului Marcus Aurelius (161‑180), numit şi Anto­ninus. Au fost la început păgâni, dar prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au primit botezul creştin de la câţiva preoţi misio­nari, ucenici ai Sfântului Policarp al Smirnei. Bunica lor, Neonila, de loc din Capadocia, era creştină şi a contribuit la încreştinarea nepoţilor ei, prin cuvinte pline de duh şi blânde îndemnuri la viaţa cea nouă şi mântuitoare. Ajunşi creştini, şi‑au trimis slujitorii să sfărâme statuia zeiţei Nemesis, la care până atunci se închinaseră, ei distrugând toţi idolii aflaţi în casa lor. Acest fapt a mâniat cumplit poporul idolatru şi preoţii săi, care i‑au ameninţat cu moartea. Înainte de a fi judecaţi, a fost che­mată bunica lor, Neonila, care a fost îndemnată să spună nepo­ţilor săi că unica lor şansă de a trăi este lepădarea de Hristos.

Auzind cei trei nepoţi aceasta, s‑au aprins cu dumnezeiască râvnă spre mărturisirea lui Hristos, suportând, pentru curajul lor, nenumărate chinuri. Dar ei, întăriţi de puterea lui Hristos, îşi băteau joc de judecătorii păgâni. Păgânii au aprins un foc uriaş în care i‑au aruncat pe cei trei, dar ei, rămânând nevătămaţi, cântau laude lui Dumnezeu. Cuprinşi de neputincioasă furie, judecătorii au poruncit să se aprindă un foc şi mai mare, dar cu cât se înălţa văpaia, cu atât mai mare era slava sfinţilor. După aceasta, cei trei sfinţi văzând înaintea lor cetele sfinţilor îngeri stând gata a le lua şi a le duce sufletele la cer, şi‑au plecat genunchii şi rugându‑se împreună şi‑au dat sfintele lor suflete. Trupurile lor au fost îngropate în afara cetăţii, în Urvat, iar mai târziu s‑a ridicat o biserică în numele lor, unde multe tămăduiri şi minuni se făceau.

În timp ce sfinţii pătimeau, o femeie, Ionila, nepăsându‑i de so­ţul şi copilul ei, a mărturisit că şi ea este creştină, însă îndată poporul a dus‑o împreună cu Neonila la Urvat, tăindu‑le capul. Iar un oarecare Neon, care a privit la nevoinţele sfinţilor şi a scris pă­ti­mirea lor, dând cartea unui oarecare Turbon, a mărturisit pe Hristos pe faţă. Şi atât de mult l‑au bătut, încât sfântul şi‑a dat su­fletul său în mâinile Domnului. Dar şi Turbon urmând sfinţilor răbdători de chinuri, nu după multă vreme, prin cale mucenicească, a trecut la viaţa veşnică.[11]

12. SFÂNTUL GRIGORIE TEOLOGUL – 19, 25 şi 30 ianuarie

Sfântul Grigorie Teologul s‑a născut în localitatea Nazianz din Capadocia, către anul 328. Se trăgea din părinţi de bun neam şi drepţi, Grigorie şi Nona, şi a trăit în timpul împărăţiei lui Valens (364‑378) şi Teodosie cel Mare (379‑395). SfântuI Grigorie a stu­diat la cele mai de seamă şcoli din vremea sa: la Cezareea Capa­dociei, unde s‑a împrietenit cu Sfântul Vasilie, Cezareea Palestinei, Alexandria şi Atena, şcoala cea mai vestită atunci, unde a şi fost rugat să rămână ca dascăl. A revenit în Capadocia lângă tatăl său bătrân, care l‑a sfinţit, fără voia lui, preot. Vrând să‑l sfinţească şi episcop în locul său, Sfântul Grigorie a fugit în pustie lângă Sfântul Vasile, prietenul său, de unde peste o vreme s‑a întors, chemat fiind cu insistenţă de tatăl său, ajuns acum la neputinţă. A fost sfinţit episcop mai târziu de Sfântul Vasile, pentru cetatea Sasima, tot fără voia lui. Era un cuvântător înnăscut. Iubea viaţa duhovni­cească, poezia creştină şi teologia.

Când Biserica din Constantinopol a fost ameninţată de rătăcirea ariană, Sfântul Grigorie a fost chemat de puţinii drept-credincioşi din cetate să le fie păstor şi a primit. I‑a adunat pe credincioşi într‑o bisericuţă mărginaşă, deschisă chiar în casa uneia din rudele sale, şi pe care a numit‑o „Biserica Învierii“. Aici a rostit el cele cinci cuvântări teologice vestite, care i‑au adus faima de „mare cu­vântător al lui Dumnezeu“, pentru că interpretau într‑un mod accesibil dreapta învăţătură despre Sfânta Treime. Şi pe mulţi i‑a întors la dreapta-credinţă.

A fost pentru scurt timp patriarh al Constantinopolului, iar la cel de‑al doilea Sinod Ecumenic din 381, ţinut pe vremea împăra­tului Teodosie, Sfântul Grigorie a adus multe dovezi contra greşi­telor învăţături ce tulburau atunci Biserica. Din cauza unor neînţe­legeri, în scurtă vreme, sfântul a părăsit scaunul patriarhal retrăgân­du‑se în singurătate, unde până la sfârşitul vieţii sale a alcătuit multe scrieri şi poeme de viaţă duhovnicească şi teologie.

Opera sa teologică (J.P. Migne, PG 35‑38) este plină de profun­zimi spirituale şi cuprinde lucrări dogmatice, cuvântări şi poeme. S‑a mutat la Domnul la 25 ianuarie, probabil, în anul 389.[12]

13. SFÂNTUL BRETANION AL TOMISULUI – 25 ianuarie

Sfântul Bretanion era originar din Capadocia şi, probabil, ucenic al Sfântului Vasile cel Mare. El a  fost numit episcop al Tomisului în jurul anului 360. Printr‑o mărturie a istoricului biseri­cesc Sozomen, cunoaştem un episod elocvent pentru bărbăţia şi înţe­lepciunea acestui ierarh al Bisericii. Astfel, împăratul Valens, care era un aprig susţinător al ereziei ariene, a venit la Tomis, după încheierea unei campanii războinice împotriva goţilor (369), şi in­trând în catedrala episcopală a oraşului, a încercat să‑l înduplece pe episcop să îmbrăţişeze credinţa rătăcită a arienilor, prin partici­parea la Sfintele Taine alături de credincioşii arieni. Episcopul a refuzat însă, invocând hotărârile Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325), care condamnase arianismul, şi a părăsit biserica episcopală, mutându‑se într‑o altă biserică împreună cu credincioşii ortodocşi.

Împăratul s‑a mâniat foarte pe episcop şi a încercat să‑l alunge pe acesta în exil, dar în cele din urmă nu a luat nicio măsură, te­­­mân­du‑se de răscularea credincioşilor tomitani, al căror păstor era Bretanion, căci aceşti credincioşi aveau un rol important în apărarea graniţelor imperiului de năvălirile barbare.

Alte ştiri despre viaţa şi activitatea ierarhului de Tomis le putem afla tot de la istoricii vremii. Se pare că  Sfântul Bretanion a avut un rol important în redactarea şi trimiterea documentelor cu privire la transferarea sfintelor moaşte ale Sfântului Sava Gotul în Capado­cia, la cererea Sfântului Vasile cel Mare. Acest fapt se desprinde mai cu seamă din Scrisoarea nr. 165 a Sfântului Vasile cel Mare către Bretanion, în care se arată că destinatarul acestei scrisori este vrednic de laudă datorită luptei sale pentru apărarea credinţei or­todoxe, în acelaşi timp, Sfântul Vasile şi mulţumind pentru ajutorul dat de Bretanion cu privire la mutarea sfintelor moaşte în Capadocia.

Totodată, o altă epistolă a Sfântului Vasile cel Mare sugerează faptul că Bretanion este cel care ar fi redactat actul martiric al Sfântului Sava Gotul. Din păcate însă, nu s‑au păs­trat scrisorile de răspuns ale episcopului Bretanion către Sfântul Vasile cel Mare, ca să ne putem da seama mai bine de calităţile acestui ierarh de la Tomis. Cert este însă faptul că Bretanion a con­­dus biserica Tomisu­lui până aproape de anul 381, când s‑a mutat către Domnul, în ziua de 25 ianuarie. Credincioşii eparhiei l‑au păstrat pe acest sfânt episcop în amintirea şi dragostea lor, sărbăto­rindu‑l în fiecare an cu mare evlavie.[13]

14. SFÂNTUL MUCENIC AGATODOR – 2 februarie

Sfântul Agatodor, pe când era tânăr, a fost dus la stăpânitorul cetăţii Tiana unde, mărturisind pe Hristos, a fost chinuit în multe chipuri. În timpul chinurilor, sfântul şi‑a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.[14]

15. SFÂNTUL MUCENIC VLASIE BOUARUL – 3 februarie

Sfântul Vlasie era din Cezareea Capadociei, fiu de părinţi foarte bogaţi, de pe urma mulţimii vitelor ce aveau. Ei dădeau însă cu îm­belşugare milostenie la săraci. Când elinii au pornit prigoană asu­pra creştinilor, au căutat pe acest fericit Vlasie şi nu l‑au aflat, cu toate că l‑au căutat şi prin pustietăţi şi prin văi. Iar viteazul mu­cenic al lui Hristos aflând despre aceasta, singur s‑a dat pe sine în mâinile prigonitorilor săi cu atâta bucurie, ca şi când ar fi fost chemat la masa împărătească. Deci, mergînd la judecată şi întrebat fiind de ighemon, şi‑a arătat numele, credinţa şi ocupaţia sa; îndată a fost întins şi bătut cu vine crude. Dar Dumnezeu i‑a uşurat durerile şi i‑a vindecat rănile. Această minune văzând‑o, ighemonul a so­cotit‑o drept farmece. Pentru aceasta l‑a aruncat într‑un cazan cu apă care fierbea în clocot, poruncind ca să fie ţinut într‑însul cinci zile. Dar îngerii lui Dumnezeu pogorându‑se îndemnau pe mucenic să nu se teamă şi au împrăştiat focul şi vătămarea lui. După cinci zile, venind ostaşii ca să scoată pe sfânt din cazan şi văzându‑l viu şi cântând împreună cu îngerii, îndată au mărturisit şi aceştia cre­dinţa creştină. Lucrul acesta aflându‑l, ighemonul a trimis pe alţi ostaşi ca să‑l scoată din cazan, dar şi aceia mergând, au mărturisit, de asemenea, credinţa creştină.

Mai în urmă s‑a dus însuşi ighemonul şi văzând pe sfânt în cazan şi socotind că apa era rece, a poruncit ca să‑i scoată apă de acolo ca să‑şi spele faţa; iar aceasta făcând, îndată a orbit şi şi‑a dat sufletul. Iar mucenicul lui Hristos, cu apa aceea, pe toţi ostaşii ce crezuseră i‑a botezat în numele Sfintei Treimi. Apoi, ducându‑se la staulul vitelor sale, a povăţuit pe mama sa şi pe rudele sale să facă cele ce se cuveneau spre mântuirea lor. Apoi şi‑a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Iar cei ce s‑au întâmplat de faţă la fericitul său sfârşit au îngropat sfântul său trup în acelaşi loc; iar toiagul său a odrăslit lângă jertfelnicul de acolo şi făcându‑se copac mare, umbrea acest jertfelnic.[15]

16. SFINTELE MUCENIŢE DOROTEEA, CRISTINA, CALISTA ŞI SFÂNTUL MUCENIC TEOFIL – 6 februarie

Sfânta Doroteea s-a născut în Cezareea Capadociei, mărturisind pe Hristos în timpul unei prigoane din timpul împăratului Diocleţian (284-305). A rezistat tuturor ameninţărilor unui prigonitor păgân, Saprichie. Acesta a trimis-o la două femei – Cristina şi Calista – care renunţaseră la creştinism de frica chinurilor şi trăiau în desfrâu, cu gândul de a o determina să se lepede de Hristos. Însă se întâmplă invers, cele două femei, revenind la credinţa creştină. Aprins de mânie, Saprichie le ucide pe amândouă, aruncându-le într-un vas cu smoală încinsă.

În timp ce Doroteea îl mărturisea plină de bucurie pe Hristos, un dascăl păgând, numit Teofil, auzind-o i-a cerut ironic să-i trimită şi lui mere şi flori de trandafiri din grădina raiului. Abia după ce Sfânta Doroteea este ucisă cu sabia, s-a împlinit şi făgăduinţa ei cu privire la cererea lui Teofil, încât acesta, înmărmurit la vederea celor cerute, s-a lepădat pe dată de vechea lui credinţă şi a îmbrăţişat creştinismul. Atât de mult l-a impresionat minunea, încât s-a dus la cel ce o trimisese pe Doroteea la moarte, mărturisindu-i schimbarea credinţei lui, fapt care în cele din urmă i-a atras acelaşi sfârşit.[16]

17. SFÂNTUL CUVIOS ZENON – 10 februarie

Cuviosul părintele nostru Zenon era de neam din Cezareea Ca­pa­dociei, fiu de părinţi bogaţi şi vestiţi. Făcea parte dintre ostaşii care duceau cu cea mai mare grabă scrisorile împărăteşti. Dar în­ţelegând nestatornicia şi puţinătatea vieţii, a lepădat brâul cel os­tăşesc şi a intrat într‑o peşteră, ca să‑şi curăţească sufletul prin oste­neli sihăstreşti. Nu avea nici sfeşnic, nici ladă, nici masă, nici aşternut. Aşternutul lui era o grămăjoară de fân, pusă peste pietre. Drept haină avea o rasă veche; hrana lui era o pâine pentru două zile; iar apa şi‑o aducea singur de departe. Prin asemenea osteneli, el a dobândit mult har de la Dumnezeu. Când isaurii au năvălit odată asupra locurilor acelora, au înjunghiat pe mulţi sihaştri, dar el numai prin rugăciunea sa a întunecat vederile acelora. După aceas­ta însă nu a mai trăit, căci ostenelile lui au luat sfârşit, mutân­du‑se către cereştile lăcaşuri.[17]

18. SFÂNTUL IERARH AGAPIT AL SINADELOR – 18 februarie

Sfântul Agapit a trăit pe vremea lui Diocleţian (284‑305) şi Maximian (286‑305; 306‑308; 310) şi era de fel din Capadocia, fiu de părinţi creştini. Tânăr fiind, s‑a dus la mănăstirea de acolo, în care se aflau ca la 1.000 de monahi. De la aceia culegând felurite bu­nătăţi, precum strânge albina polen din felurite flori, a ajuns un încercat lucrător al poruncilor Domnului şi şi‑a topit trupul cu postul şi cu privegherea şi cu înfrânarea de la toate. Pentru aceasta era iubit şi admirat de toţi. El s‑a arătat folositor în ascultările fraţilor mănăstirii şi pe toţi monahii îi socotea şi îi numea stăpâni ai săi. Pentru aceasta s‑a învrednicit a lua de la Dumnezeu darul minunilor. El vindeca nu numai bolile oamenilor, ci şi ale animalelor.

Împăratul Liciniu (308‑324), aflând despre el că este tare la trup, l‑a luat şi fără voie l‑a încorporat în oastea lui. Dar sfântul şi acolo aflându‑se, nu a părăsit nevoinţele pustniceşti; căci şi ostă­şeştile slujbe fără zăbavă le împlinea şi obişnuitele pustniceşti oste­neli urma.

Iar în vremea aceea, fiind chinuiţi cumplit pentru credinţa în Hristos, Victorin şi Dorotei, Teodul şi Agripa, bunii biruitori muce­nici şi alţii mai mulţi, fericitul acesta Agapit, fiind doar rănit de o suliţă a scăpat, poate spre mântuirea mai multora. După ce a murit Liciniu şi s‑a urcat pe tron marele Constantin (306‑337), s‑a în­tâmplat următorul lucru. O slugă vrednică a împăratului a fost cu­prinsă de un duh necurat şi chema numele Sfântului Agapit. Împă­ratul a adus pe sfânt la palat şi, îndată ce acesta a făcut rugăciune, a izgonit duhul necurat, iar sluga a dobândit vindecare. Sfântul n‑a cerut alt dar de la împărat, decât să fie slobozit din oştire şi să se ducă la dorita lui linişte, iar împăratul i‑a împlinit dorinţa. Şi în­torcându‑se sfântul la liniştea sa, episcopul cetăţii Sinadelor a trimis de l‑a chemat la sine şi l‑a hirotonit preot; şi nu după multă vreme mu­tându‑se episcopul din viaţă, Sfântul Agapit, din voinţa dumne­zeiască şi cu alegerea preoţilor şi a întregului popor, a fost făcut episcop al cetăţii Sinadelor. Şi îndată ce a fost făcut arhiereu, sfântul a făcut şi mai mari minuni, învrednicindu‑se şi de dar prorocesc. Şi în chip plăcut lui Dumnezeu vieţuind, şi plin de zile făcându‑se, s‑a odihnit în Domnul.[18]

19. SFÂNTA CUVIOASĂ GORGONIA – 23 februarie

Fericita Gorgonia a fost sora mai mare a Sfântului Grigore Teo­­­logul, care a primit, ca şi fratele ei, de la părinţi, un zel deosebit pentru credinţa creştină. S‑a născut în anul 326 la Nazianz, dar mereu a considerat că patria sa este Ierusalimul cel ceresc şi că ade­­vărata nobleţe este asemănarea cu Dumnezeu. Din tinereţe a sporit în podoaba virtuţilor şi, mai ales, în feciorie.

S‑a căsătorit cu Alypios din Iconium şi a avut trei fiice; şi‑a dedicat viaţa lui Dumnezeu, luptând împreună cu soţul ei pentru dobândirea virtuţilor. Depărtându‑şi privirea de orice spectacol înjositor, ţinându‑şi urechile închise la vorbele deşarte, deschisă fiind numai cuvântului lui Dumnezeu, ea a transformat râsul nepo­tri­vit în veselie, luminându‑şi faţa, iar limba ei nu a cunoscut decât cuvintele de laudă către Dumnezeu. Spre deosebire de cele mai multe femei ale vremii sale, ea nu şi‑a irosit timpul în deşertăciuni, dar nici nu s‑a opus chemărilor venite de la Dumnezeu. Nu s‑a pus în slujba celor vremelnice, nici nu şi‑a schimbat chipul său primit de la Dumnezeu, refuzând toate înfrumuseţările trecătoare şi de­şarte. Singurele podoabe care o înfrumuseţau erau cele ale sufletului.

Model de soţie creştină, ea a fost un sfătuitor înţelept al creşti­nilor în lume, pentru părinţi, prieteni şi străini. A avut o mare grijă pentru Biserica lui Dumnezeu, cinstind sfinţiţii slujitori şi a fost plină de milă şi apropiată faţă de cei deznădăjduiţi, deschizându‑le larg porţile casei.

A fost victima unui cumplit accident, fiind târâtă pe pământ o lungă distanţă de trăsura sa răsturnată. A refuzat cu smerenie să‑şi arate corpul strivit doctorului şi, punându‑şi toată speranţa în Dumnezeu, a fost miraculos vindecată. Altă dată, când suferea de o boală faţă de care medicii s‑au arătat neputincioşi, a îngenuncheat toată noaptea în biserică, în faţa altarului, rugându‑se lui Dumnezeu cu lacrimi, ca femeia din Evanghelie care a scăldat cu lacrimi pi­cioarele Domnului, şi a fost iarăşi vindecată în chip minunat.

Când Sfânta Gorgonia a primit, într‑un târziu, Sfântul Botez, nimic nu o mai atrăgea din această viaţă; se ruga lui Hristos în timpul întregii nopţi să ajungă la El. Într‑o noapte de priveghere, a văzut ziua morţii sale. Împlineşte acum şi ultima misiune rămasă, botezul soţului, încheind şi lucrarea de ucenică a lui Hristos şi ur­mând astfel Apostolilor.

Sosind clipa plecării din lume şi fiind bolnavă, a adunat în ju­rul patului său părinţii şi prietenii pentru a le da ultimele sfaturi despre viaţa veşnică, după care a plecat să se alăture soborului de sărbătoare a sfinţilor, murmurând în taină acest verset din psalmi: „Cu pace, aşa mă voi culca şi voi adormi, că Tu, Doamne, îndeosebi întru nădejde m‑ai aşezat“.[19]

20. Sfinţii Mucenici Luciu Episcopul, Absalon, Lorgiu, Herule, Primitiv şi Ianuarie – 2 martie

Aceşti sfinţi mucenici au suferi moarte martirică probabil în Cezareea Capadociei, în sec. al II-lea. Este posibil ca Sfântul Luciu să fi fost episcop în Britonia, Portugalia de astăzi, în apropierea actualului oraş Mondenedo, iar ceilalţi mucenici să fi fost slujitori bisericeşti. Pe parcursul unei călătorii în ţinuturile Răsăritului, au mărturisit pe Hristos şi au fost omorâţi în Capadocia.[20]

21. SFINŢII MUCENICI EUTROPIU, CLEONIC ŞI VASILISC – 3 martie

Sfinţii Eutropiu, Cleonic şi Vasilisc au trăit pe vremea împăra­ţilor Diocleţian şi Maximian, fiind rudenii şi ostaşi împreună cu Sfântul Teodor Tiron, iar cu neamul din Capadocia, Eutropiu şi Cleo­nic erau fraţi între ei, iar Vasilisc era nepotul Sfântului Teodor. Şi fiind ei creştini cu credinţa, încă şi propovăduitori ai credinţei, au fost prinşi împreună cu Sfântul Teodor şi au rămas în temniţă multă vreme, după mucenicia lui.

Dar venind în Amasia Capadociei un alt dregător, Asclepiodot, acesta a luat seama celor închişi şi, chemaţi fiind, cei trei tineri ostaşi creştini s‑au înfăţişat înaintea lui, mărturisindu‑şi credinţa lor în Hristos şi bucuria de a pătimi pentru El, batjocorind idolii şi pe cei ce se închină lor. Şi dovedindu‑se zadarnice toate încercările dregătorului de a‑i atrage cu vorba bună şi cu făgăduinţa înaltelor dregătorii, Asclepiodot a dat poruncă aspră, să fie supuşi la grele chinuri. Drept aceea, Eutropiu, socotit dascălul vrăjitoriei pentru puterea cu care apăra credinţa, a fost mai întâi bătut peste gură şi peste tot trupul până la desfacerea cărnii de pe oase, apoi au turnat peste ei găleţi de smoală topită şi din nou au fost aruncaţi în temniţă.

Fiind duşi apoi în capiştea lui Artemis ca, în faţa poporului, să aducă jertfă, idolul a căzut la pământ şi s‑a sfărâmat în bucăţi, la ru­găciunea lor către Dumnezeu. Fiind învinuiţi de vrăjitorie, Eutro­piu şi Cleonic şi‑au primit sfârşitul prin răstignire pe cruce, aseme­nea Mântuitorului. Cât despre Vasilisc, care se ruga să fie şi el răstignit odată cu prietenii săi, Asclepiodot nevoind să‑i dea aceas­tă mângâiere l‑a aruncat în temniţă şi abia mai târziu s‑a mutat la Domnul, tăindu‑i‑se capul cu sabia.[21]

22. SFÂNTUL CHESARIE – 9 martie

Sfântul Chesarie s‑a născut către 330 şi a fost fratele mai mic al Sfântului Grigorie Teologul, împărtăşind cu el dragostea faţă de virtuţile creştine primite de la părinţi. Studiază împreună cu fratele său în Cezareea Capadociei, Palestina şi Alexandria, unde se crede că i‑ar fi cunoscut şi apreciat mult pe Sfinţii Antonie şi Atanasie cel Mare, dar spre deosebire de Grigorie, el este atras de ştiinţele exacte. Studiază matematica, astronomia, filosofia şi retorica, pentru că în final să se orienteze către medicină, pe care a înţeles‑o ca pe o ştiinţă a bolilor trupului, în strânsă legătură cu sufletul. A fost medicul împăraţilor Constanţiu (337‑361) şi Iulian Apostatul (361‑363), iar pe lângă profesia sa, i s‑au mai încredinţat şi finanţele publice.

A mărturisit public credinţa în Hristos în timpul persecuţiilor declanşate din ordinul lui Iulian, părăsind în cele din urmă Constan­tinopolul. A revenit la Nazianz, unde şi‑a ajutat cu multă dragoste semenii încercaţi de felurite suferinţe. După moartea lui Iulian, se întoarce în capitală sub domnia lui Valens (364‑378), unde va ocupa o funcţie în administraţia imperială, care‑i va da prilejul să‑i ajute pe cei aflaţi în nevoi.

Supravieţuind unui cutremur care a adus Niceea în ruină, Che­sarie renunţă la toate funcţiile lumeşti, pentru a se dedica lui Dumnezeu, după exemplul fratelui său. S‑a botezat mai târziu şi s‑a dăruit unei aspre asceze. A lăsat prin testament întreaga avere oamenilor nevoiaşi şi a trecut la Domnul la 10 martie 369, în stare de nevoinţă şi profundă evlavie creştinească, ocazie cu care Sfântul Grigorie Teologul a rostit un emoţionant panegiric în care îi în­demna pe creştini să renunţe la deşertăciunea onorurilor trecătoare, în aşteptarea celor veşnice. Acest discurs a devenit un model de cinstire a asceţilor.[22]

23. SFINŢII CUVIOŞI ELPIDIE ŞI SISINIE – 12 martie

Sfântul Elpidie, trăitor în veacul al IV-lea, de neam din Capadocia, a vieţuit multă vreme în pustnicie într-o peşteră din Muntele Sf. Luca, din apropierea Ierihonului. Ajungând vestit şi fiind căutat de mulţi ucenici, a întemeiat o mănăstire unde a statornicit viaţa de rugăciune şi evlavie.

Sfântul Sisinie era şi el din părţile Capadociei. A ucenicit în preajma Sfântului Elpidie, trăind în asceză aspră într-un mormânt. Tradiţia consemnează că, pentru nevoinţa sa, i s-a dăruit puterea de a alunga duhurile necurate.[23]

24. SFÂNTUL MUCENIC TEODOR PREOTUL – 19 martie

Sfântul Teodor a suferit moarte martirică în Cezareea Capadociei.[24]

25. SFÂNTUL CUVIOS IOAN – 30 martie

În regiunea Cibistra, de la poalele muntelui Taurus, din Capa­docia, în timpul împăraţilor Diocleţian şi Maximian, este trimis guvernatorul Ponpeianus să împlinească ordinele de persecuţie a creştinilor. Auzind vestea, o văduvă pioasă, Iuliana, s‑a ascuns cu fiii ei, Ioan şi Tesmesia, pentru a‑i putea educa în credinţa creştină. Când Ioan a împlinit 13 ani, a mers într‑o zi singur la biserică, unde a întâlnit un străin care l‑a convins să se retragă în deşert, pentru a duce o luptă ce‑l va face egal cu îngerii. Ioan îşi ia ră­mas‑bun de la mama sa, îşi face rugăciunea şi pleacă într‑o regiune pustie şi aridă, care se întindea spre Armenia. După două zile, Ioan întâlneşte un eremit egiptean, numit Farmutie, venit de o săptămână pentru a învăţa regulile vieţii monastice.

Îndrumat de un înger, Ioan ajunge la un puţ sec, adânc de 50 de metri, în care trăiau şerpi veninoşi şi alte vieţuitoare mici. Amintindu‑şi de patriarhul Iosif, de profeţii Daniel, Ieremia şi Iona, care au trăit în grote prefigurând coborârea lui Hristos în iad, copilul a făcut semnul crucii şi s‑a aruncat cu încredere în fântână. Acesta a ajuns în adânc sprijinit de înger şi a început rugăciunea, în picioa­re, cu braţele ridicate, 40 de zile, fără a mânca sau a bea. Fiind înştiinţat de înger, Farmutie vine la Ioan să‑i aducă hrană şi încearcă în zadar să‑l oprească de la această cale de asceză aspră. Văzând hotărârea tânărului, el îl sfătuieşte cum să se apere împotriva curse­lor Satanei şi să se înarmeze cu răbdare împotriva akediei.

Ademenitorul s‑a prezentat după un an lui Farmutie sub chipul unui slujitor trimis de familia lui Ioan, pentru a‑l găsi şi convinge pe bătrân să‑l înduplece pe Ioan să revină acasă, pentru alinarea întristării mamei sale, spunându‑i: „Nu vezi că toate luptele pe care le duci aici sunt oprite de lacrimile mamei tale?“ Ioan însă, în timpul şederii lui în puţ, a primit de la Dumnezeu harul discernă­mântului, în ciuda vârstei fragede, astfel că i‑a spus bătrânului că este înşelat.

Târziu, după această întâmplare, Satana s‑a arătat din nou sfântului sub forma mamei lui, apoi a surorii lui, încercând să‑l în­duioşeze cu mila şi lacrimile lor, dar Ioan din nou îi răspunde cu dispreţ şi perseverează în rugăciune. Această luptă îngerească a durat 10 ani. Când a sosit timpul pentru el să se mute la Domnul, el istoriseşte viaţa sa lui Crisios, un sihastru din Licaonia trimis de Dumnezeu pentru îngroparea sa, şi dându‑şi sufletul lui Hristos, a adormit cu pace. Crisios a acoperit cu mantaua sa trupul sfântului şi apoi capacul fântânii cu o piatră. Înainte de a pleca, a răsădit un vlăstar care s‑a acoperit îndată cu fructe. Astfel, acest loc care altădată era pustiu a devenit loc de pelerinaj, o oază de vindecare pentru oamenii din regiune.[25]

26. 38 DE SFINŢI MUCENICI DIN CAPADOCIA – 30 martie

Aceşti sfinţi, care au murit martiric în Capadocia, sunt comemoraţi la 30 martie.[26]

27. SFÂNTUL MUCENIC EVPSIHIE – 9 aprilie

Sfântul Mucenic Evpsihie a fost născut şi crescut în Cezareea Capadociei, din părinţi de bun neam şi cu dregătorie de patrician. A petrecut fără prihană anii tinereţilor lui, în întreaga înţelepciune creştinească. El a dus o viaţă fără prihană şi s‑a însoţit cu femeie după legea nunţii, pe vremea împărăţiei potrivnicului lui Dumnezeu, Iulian Apostatul. Încă până a nu se sfârşi ospăţul nunţii, a arătat pentru Hristos-Dumnezeu mare râvnă şi dragoste. Şi era în cetatea aceea o capişte a unui idol necurat, care se numea „Tihis“, adică noroc. Capiştea aceea era vestită, pentru că împăratul Iulian în toate zilele îşi aducea necuratele sale jertfe când mergea în Ce­zareea.

Iar când se săvârşea nunta lui Evpsihie, s‑a întâmplat atunci de era şi praznicul necuratului idol. Şi văzând Sfântul Evpsihie pe elini, care atunci erau mulţi în Cezareea, că mergeau să aducă jertfe în capiştea lor, s‑a aprins cu râvna pentru Domnul. Luând cu sine mul­ţime de creştini, s‑au dus şi au sfărâmat idolii şi capiştea ido­lească au dărâmat‑o până în temelie. Şi îndată, elinii aceia au în­ştiinţat pe împăratul Iulian. Iar Sfântul Evpsihie, ştiind pătimirile cele ce erau să‑i vină lui pentru aceea, a împărţit săracilor averea în vremea aceea şi, mai înainte, se pregătea spre muceniceasca ne­voinţă, petre­când în post şi în rugăciuni.

Iar împăratul Iulian, când a auzit de dărâmarea capiştii zeilor săi care se făcuse în Cezareea Capadociei, s‑a umplut de mare supărare, mâniindu‑se nu numai asupra lui Evpsihie, ci şi asupra întregii cetăţi. Apoi, îndată, a poruncit ca pe toţi cetăţenii cei cinstiţi să‑i prindă şi pe unii cu moarte să‑i pedepsească, iar pe alţii în surghiun să‑i trimită şi averile lor să le jefuiască. Iar pe Sfântul Ev­psi­hie, a poruncit să‑l muncească şi să‑l silească spre jertfa ido­lească, ca pe cel dintâi pricinuitor al risipirii aceleia.

Deci, sfântul fiind ţinut în legături, îl scoteau adesea la întrebare şi îl munceau, apoi îl sileau la slujirea idolească; pentru că i‑ar fi iertat îndrăzneala că risipise capiştea, numai dacă s‑ar fi închinat idolilor. Însă, ostaşul lui Hristos nu s‑a supus nicidecum, ci stătea cu bărbăţie în mărturisirea numelui lui Hristos. Atunci l‑au spânzu­rat pe un lemn de muncire şi l‑au strujit cu piepteni de fier până la cele dinăuntru, însă se întărea de îngerul ce i se arătase în munci. Apoi, după multe şi grele munci, i‑au tăiat capul cu sabia şi s‑a văzut o minune, că în loc de sânge, a curs din răni lapte şi apă şi, luând credincioşii sfântul lui trup, l‑au îngropat cu cinste.[27]

28. SFÂNTUL CUVIOS FARMUTIE – 11 aprilie

Sfântul Farmutie, originar din Egipt, s‑a nevoit vreme îndelun­gată într‑o peşteră din regiunea Capadociei, în vremea lui Dio­cleţian. El este cel care l‑a iniţiat pe Sfântul Cuvios Ioan (pomenit la 30 martie) în lupta duhovnicească şi l‑a sprijinit în aspra sa ne­voinţă.[28]

29. SFÂNTUL MUCENIC SAVA DE LA BUZĂU – 12 aprilie

Sfântul Sava de la Buzău, cunoscut şi sub numele de Sava Go­tul, s‑a născut pe la anul 334 într‑un sat din zona Buzăului, nu departe de râul Mousaios (Buzăul de astăzi). Cei ce l‑au cunoscut spun că încă din copilărie s‑a arătat râvnitor în credinţa creştină, aceasta, probabil, datorită şi faptului că părinţii săi erau creştini. Totodată se menţionează faptul că era un om drept în credinţă, blând, smerit, cucernic, gata spre ascultare, liniştit şi negrabnic la cuvânt.

Îndrumătorul său duhovnicesc era preotul Sansalas, din satul respectiv. În acelaşi timp, evlaviosul Sava era apropiat sufleteşte şi de preotul Gutticas, care păstorea într‑o cetate apropiată. Prin aceşti slujitori şi prin legătura neîntreruptă cu poporul drept-cre­dincios, prin post şi rugăciune, tânărul Sava şi‑a sporit evlavia, blândeţea, smerenia, iubirea de adevăr şi statornicia în credinţa ortodoxă.

Prin anii 369‑372, regele got Atanaric a dezlănţuit o cumplită prigoană asupra creştinilor. În apropierea Sfintelor Paşti ale anului 372, Sfântul Sava, ştiind că preotul său Sansalas era plecat din sat, s‑a hotărât să meargă la biserica în care slujea Gutticas, pentru a prăznui Învierea acolo. Pe când mergea pe cale însă, după cum spune actul său martiric, i s‑a arătat un bărbat foarte mare şi luminos la înfăţişare, care i‑a spus să meargă la preotul Sansalas, care se reîntorsese în sat, fără ca tânărul Sava să ştie. Nevrând să se supună, din senin s‑a iscat un nor mare de zăpadă, care l‑a determinat pe acesta să se întoarcă în sat. În a treia noapte a Sfintelor Paşti, în sat a năvălit Atharid, fiul dregătorului got Rotheseu, care i‑au legat atât pe preotul Sansalas, cât şi pe tânărul Sava (pe acesta din urmă aşa gol, cum fusese găsit în patul în care dormea) şi i‑a purtat prin văi împădurite care fuseseră arse de curând, prin cioturi ascuţite, biciuindu‑i. Făcându‑se ziuă, prigonitorii au văzut însă că pe trupul Sfântului Sava nu se afla niciun semn de vătămare. De aceea s‑au înfuriat şi mai tare şi l‑au răstignit pe două osii şi l‑au trântit la pământ, lăsându‑l să se chinuiască aproape toată ziua şi noaptea ce a urmat. Spre dimineaţă, o femeie ce trecea pe acolo l‑a dezle­gat, dar el a continuat să rămână în locul acela, netemându‑se de ceea ce avea să urmeze.

Când Atharid a aflat de aceasta, a poruncit ca preotul Sansalas să rămână legat, iar Sfântul Sava să fie aruncat în râul Mousaios. Când au ajuns însă pe malul râului, slujitorii înfricoşaţi de minunile pe care le văzuseră, voiau să‑l lase pe sfânt să fugă, dar acesta s‑a îm­potrivit, rugându‑i să împlinească porunca până la capăt. Atunci, slujitorii i‑au pus peste gât un lemn şi aşa l‑au aruncat în apă. Astfel s‑a săvârşit din această viaţă, prin lemn şi prin apă, Sfântul Sava, la vârsta de 38 de ani. După ce l‑au înecat, ucigaşii i‑au scos afară din apă trupul, pe care însă l‑au lăsat neîngropat, şi au plecat. Trupul său a fost găsit nevătămat de fraţii creştini şi îngropat cu cinstea cuvenită într‑un loc tainic, ştiut numai de ei.

La cererea Sfântului Vasile cel Mare, guvernatorul provinciei Sciţia, Iunius Soranus, a trimis bărbaţi vrednici de încredere pentru a ridica moaştele Sfântului Sava şi a le duce în Capadocia. Într‑o epistolă din anul 374, Sfântul Vasile cel Mare confirmă primirea preţiosului dar, mulţumind totodată pentru ajutorul acordat. Aceste sfinte moaşte au fost însoţite şi de o scrisoare a episcopului Tomi­sului de la acea dată, Sfântul Bretanion, în care se descrie martiriul Sfântului Sava.[29]

30. SFÂNTUL MARE MUCENIC GHEORGHE – 23 aprilie

Minunatul, vestitul şi marele Mucenic Gheorghe a trăit pe vre­mea împăratului Diocleţian (284‑305), născându‑se în Capadocia ca fiu al unor părinţi creştini şi fiind învăţat din tinereţe în dreapta-credinţă. Rămas fără tată din copilărie, sfântul s‑a mutat cu maica sa din Capadocia în Palestina, fiind cu neamul de acolo şi având aco­lo multe averi şi moşteniri. Ajuns la vârsta desăvârşită şi fiind frumos la chip şi viteaz în luptă, prin osteneală, pricepere şi destoi­nicie, tânărul Gheorghe s‑a făcut preţuit şi îmbrăţişând slujba ar­melor, în scurtă vreme, a cucerit cele mai mari cinstiri, până şi dre­gătoria de conducător de oaste în garda împăratului.

În anul 303, pornindu‑se prigoană împotriva creştinilor, Gheor­ghe s‑a înfăţişat singur înaintea împăratului Diocleţian şi a întregii curţi împărăteşti, mărturisind deschis că e creştin şi că înţelege să slujească în oastea împăratului, ca ucenic al lui Hristos. Uimit de această mărturisire şi îndemnat de Galeriu, Diocleţian a dat poruncă să fie dus în temniţă şi pus la chinuri, ca să se lepede de credinţă. A fost trecut prin toate vămile muceniciei: loviri cu suliţa, bătăi la tălpi, lespezi de piatră pe piept, chinul la roată, groapa cu var, încăl­ţăminte având cuie, băutură otrăvită, bătaia cu vine de bou ş.a. Toate acestea şi altele asemenea, Sfântul Gheorghe le‑a îndurat cu băr­băţie, stând tare în credinţă.

Cei de faţă văzând chinurile de moarte prin care trecea Sfântul Gheorghe, mulţi dintre ei s‑au lepădat de idoli şi au venit la cre­dinţă în Hristos, slăvind cu un glas pe Dumnezeul creştinilor. Mai mult, în vremea ţinerii lui în temniţă, Sfântul Gheorghe atin­gându‑se de un mort, acesta a înviat. Însăşi împărăteasa Alexan­dra, soţia lui Diocleţian, văzând acestea, a mărturisit credinţa ei în Hristos.

În cele din urmă, împăratul a încercat să‑l înduplece cu onoruri şi cu făgăduinţe, dar sfântul a ales să rămână pentru totdeauna cu Hristos. În faţa acestei mărturisiri, văzând că toate încercările lui sunt zadarnice, Diocleţian a dat poruncă să li se taie capetele şi Mucenicului, şi împărătesei Alexandra.

Deci, ostaşii i‑au scos afară din cetate, iar pe drum, înainte de a ajunge la locul de tăiere, împărăteasa slăbind cu trupul şi‑a dat duhul. Când au ajuns la locul hotărât, sfântul şi‑a ridicat glasul şi s‑a rugat cu căldură, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate binefa­ce­rile primite. Astfel, rugându‑se, cu bucurie şi‑a plecat capul sub sabie şi a fost tăiat în ziua de 23 aprilie, păzind până la capăt cre­dinţa fără prihană şi luând cununa cea neveştejită din mâna lui Hristos, Domnul său.[30]

31. SFÂNTUL MUCENIC ACACHIE – 7 mai

Sfântul Acachie a trăit în zilele împăratului Maximian (286‑305; 306‑308; 310), fiind capadocian de neam. Fiind adus înaintea stă­pânitorului Firm, el a mărturisit numele lui Hristos, pentru care a fost cu asprime chinuit. A fost apoi trimis la un alt judecător, Vilian, care l‑a dus împreună cu alţii legaţi la Bizanţ. Şi chinuindu‑l cu cumplite bătăi şi munci, l‑a băgat în temniţă, unde arătându‑i‑se îngerii, îl făcuseră sănătos. După aceea, fiind trimis la alt judecător Falchian, acesta a poruncit şi i s‑a tăiat capul.[31]

32. SFÂNTA EMILIA – 8 mai

Sfânta Emilia a fost mama Sfântului Vasile cel Mare şi s‑a dis­tins prin credinţă creştină fierbinte şi dragostea pe care o avea faţă de aproapele. A avut 10 copii pe care i‑a educat, împreună cu soţul său, Vasile, în iubirea faţă de adevărurile credinţei creştine. Ea a fost asemenea numelui pe care îl purta: un cântec, o armonie, o dorinţă de înfrumuseţare a lumii şi a Bisericii. Îşi avea originea în Cezareea Capadociei, făcând parte dintr‑o familie nobilă. Îşi iu­bea familia şi a avut o influenţă extrem de puternică asupra Sfân­tului Vasile cel Mare, pe care l‑a sprijinit în toate hotărârile lui. A trăit ca o cuvioasă credinţa creştină în Hristos, pe Care L‑a iubit şi în mâinile Căruia şi‑a dat cinstitul ei suflet, împodobit cu alese virtuţi.[32]

33. SFINŢII MUCENICI POLIEUCT, VICTORIN ŞI DONAT – 21 mai

Sfinţii Polieuct, Victorin şi Donat au suferit moarte martirică în Cezareea Capadociei în timpul împăratului Deciu, la anul 250 sau al lui Galeriu, în anul 311.[33]

34. SFINŢII MUCENICI DIN CEZAREEA CAPADOCIEI – 23 mai

Aceşti sfinţi mucenici au fost martirizaţi în vremea împăratului Galeriu, în anul 303.[34]

35. Sfântul Mucenic Chiril – 28 mai

Sfântul Chiril, copil fiind, a suferit cumplite torturi pentru credinţa în Hristos din partea comandantului tatălui său, în Cezareea Capadociei, dar a scăpat nevătămat. Apoi s-a săvârşit cu pace.[35]

36. SFÂNTA MACRINA CEA BĂTRÂNĂ – 30 mai

Sfânta Macrina a fost bunica Sfântului Vasile cel Mare, mama tatălui său, Vasile. A fost din tinereţe ucenica Sfântului Grigorie Tau­maturgul, de la care a primit credinţa creştină şi dragostea ne­clintită faţă de Domnul nostru Iisus Hristos. Bătrâna Macrina ar putea fi considerată teolog, de vreme ce fără greşeală a propovăduit şi a avut parte de dumnezeieştile experienţe ale adevărului. Şi‑a crescut copiii în duhul credinţei creştine, viaţa ei având o puternică influenţă şi asupra nepoţilor ei, fiind călăuzitoarea lor desăvârşită în perioada copilăriei. Din acest motiv a avut renumele de „ammă“ pentru nepoţii ce se vor îndrepta către nevoinţele creştine prin le­pădarea de lume.[36]

37. SFÂNTUL VASILE – tatăl Sfântului Vasile cel Mare – 30 mai

Sfântul Vasile, tatăl Sfântului Vasile cel Mare, era un om bogat şi nobil, iar ca profesie era retor. Credinţa sa creştină se datorează ma­mei sale, Macrina cea Bătrână, care a fost ucenică a Sfântului Grigorie Taumaturgul. Alături de soţia sa, Emilia, şi‑a crescut cei 10 copii în credinţa creştină pe care o iubea, străduindu‑se să respec­te sfintele învăţăminte. În timpul persecuţiei lui Diocleţian s‑a ascuns cu întreaga sa familie în Pont, întorcându‑se în Capadocia la înce­tarea prigonirilor. A dus o viaţă evlavioasă, în dragoste faţă de Dumnezeu şi credinţa creştină, săvârşindu‑se în pace pe la anul 345.[37]

38. SFÂNTUL MUCENIC EVELPIST – 1 iunie

Sfântul Evelpist era de loc din părţile Capadociei şi a pătimit la Roma, împreună cu Sfinţii Mucenici Iustin, Hariton, Ierax, Peon, Valerian şi Harita fecioara. Şi stând ei înaintea lui Rustic eparhul şi mărturisind pe Hristos, după multe chinuri li s‑au tăiat capetele.[38]

39. SFÂNTUL MUCENIC TESPESIE – 1 iunie

Sfântul Tespesie a trăit în Capadocia în zilele împăratului Ale­xandru Sever (306‑307) şi, pentru mărturisirea în Hristos, a fost prins de Simplicie, guvernatorul Capadociei şi dus în capiştea ido­lilor, ca să aducă jertfă la idoli. Nevrând el să se plece, ci mai vârtos batjocorind idolii, a fost spânzurat şi strujit, apoi băgat într‑un cuptor aprins şi, rămânând cu darul lui Hristos nevătămat, a fost adus iarăşi în capiştea idolilor unde aduceau elinii jertfe, şi apro­piindu‑se, a surpat jertfelnicul cel idolesc. Îndată a fost băgat într‑o tigaie înfierbântată pe foc plină de untdelemn, smoală şi seu şi stând în ea două zile, a ieşit sănătos, neavând nicio arsură pe trupul lui, pe mulţi necredincioşi întorcându‑i la credinţa în Hristos, pentru mărimea minunii. Mai pe urmă a fost scos din cetate şi i s‑a tăiat capul.[39]

40. SFÂNTUL CUVIOS ILARION CEL NOU – 6 iunie

Fericitul Ilarion a trăit pe vremea împăraţilor Nichifor Patriciul (802‑811), Stavrachie (811), Mihail I Rangabe (811‑813), Leon Ar­meanul (813‑820) iconomahul, Mihail Traulos (820‑829) şi a lui Teofil iconomahul (829‑842). S‑a născut la anul 802, trăgându‑se cu neamul din Capadocia, având tată pe Petru, iar maică pe Teo­dosia. Tatăl său era cunoscut împăratului, fiindcă el dădea pâine la masa împărătească. Deci, după ce s‑a născut cuviosul, a fost dat la şcoală să înveţe cu osârdie Sfintele Scripturi. Când a împlinit 20 de ani, a lăsat familia, casa, bogăţia şi pe toată lumea şi s‑a făcut monah în mănăstirea ce se numea „a Xirochipiului“, ce se afla în Con­stantinopol, apoi s‑a dus de acolo şi a mers în mănăstirea ce se numea a lui Dalmat şi acolo a luat marea şi îngereasca schimă, adică s‑a făcut schimnic. Deci, având pururea pomenitul ascultare, smerenie şi linişte, a slujit în grădina mănăstirii zece ani, apoi, după ce şi‑a curăţit sufletul de toată patima şi l‑a înfrumuseţat cu virtuţile ca soarele, prin harul cel dumnezeiesc s‑a făcut făcător de minuni, căci a izgonit dintr‑un tânăr un duh necurat ce îl bântuia; pentru aceasta şi egumenul mănăstirii l‑a făcut pe el preot, fără a voi el.

Iar după ce s‑a săvârşit egumenul acela, după trecerea a câţiva ani, s‑a dus sfântul din mănăstire şi a trecut la locul cel numit Opsi­chiu şi de acolo s‑a dus în Mănăstirea Cataronilor. Monahii mănăstirii sale fiind înştiinţaţi de aceasta au vestit pe Sfântul Ni­chifor, ce era atunci patriarh; iar patriarhul iarăşi a vestit împăratului Nichifor Patrichie, îndemnându‑l ca să trimită şi să aducă înapoi pe cuvios. Pentru aceasta, ascultând cuviosul de îndemnurile împă­ra­tului şi ale patriarhului, s‑a întors şi s‑a făcut egumen şi arhi­mandrit, după cum era acolo aşa obiceiul a se face, hotărându‑se de sinod. Şi a petrecut cuviosul opt ani, păstorind turma lui Hristos.

Iar când a ajuns împărat Leon Armeanul, în anul 813, şi a le­pădat închinăciunea sfintelor icoane, atunci şi cuviosul acesta Ila­rion s‑a dus la împăratul şi, fiind ispitit de către acela cu oarecare momeli şi îngroziri ca să nu se închine sfintelor icoane, sfântul a mustrat pe împărat şi „fără de Dumnezeu“ şi „nou Iulian“ l‑a numit pe el. Iar acesta, după ce l‑a îngrozit că are să‑l supună la multe şi ne­su­fe­rite chinuri, l‑a băgat în temniţă. Despre aceasta fiind în­ştiinţaţi monahii şi ucenicii lui, s‑au dus la împăratul zicând: „Dă‑ne pe păstorul nostru, o, împărate, şi după puţin îl vom îndu­pleca să săvârşească voia ta“. Iar împăratul, înşelându‑se de îndemnarea aceasta, le‑a dat lor degrabă pe sfântul.

Deci, sfântul petrecea în mănăstirea sa luând puţină întărire din slăbirea şi mizeria de mai dinainte, scăpându‑se de foametea ce pătimise în temniţă. Pentru aceasta, împăratul văzând că monahii nu au gând să‑şi plinească făgăduinţa lor, ci numai l‑au înşelat, i‑a pedepsit, iar pe sfânt l‑a băgat iarăşi în temniţă. După aceea l‑a tri­mis la mănăstirea ce se numeşte „a lui Foneu“, care se află la mar­ginea cetăţii şi acolo l‑a închis în temniţă şase luni spre a fi chinuit mai mult, pentru că egumenul mănăstirii aceleia era om aspru, sălbatic şi nemilos.

Iar după ce Leon Armeanul a fost omorât cu sabia în chiar biserica în care întâia dată ocărâse şi aruncase la pământ icoana lui Hristos, a împărăţit Mihail Traulos, la anii 820, iar sfântul a fost slobozit din temniţă şi a fost găzduit de către o oarecare femeie creştină în casa ei şi ea i‑a slujit şapte ani.

Şi împărăţind Teofil, luptătorul împotriva icoanelor, la anii 829, a adunat pe toţi cei ce se făcuseră mai înainte mărturisitori pentru sfintele icoane şi i‑a zăvorât în temniţă. Atunci dar şi fericitul acesta Ilarion a fost cercetat, dacă voieşte să se supună împărăteştii porunci. Dar fiindcă sfântul a mustrat pe Teofil, că este fără de Dumnezeu şi înşelător, a primit 117 toiege pe spate şi după aceea a fost izgonit în insula Afusia, care este aproape de insula Alona, ce se afla sub arhiepiscopul Priconisului.

Acolo sfântul, săpând într‑o piatră, şi‑a făcut o chilie mică şi îngustă şi prin rugăciunea sa a scos şi apă şi a petrecut acolo 8 ani. Iar după ce s‑a săvârşit Teofil, Teodora, soţia lui, a adunat în Con­stantinopol pe toţi mărturisitorii şi cuvioşii părinţi ce se aflau în izgonire şi după ce a întărit şi a reaşezat dreapta-credinţă, prin înăl­­ţarea şi închinarea sfintelor icoane, atunci şi Cuviosul Ilarion şi‑a luat iarăşi mănăstirea sa, strălucind‑o cu minunile. Şi trei ani mai trăind după aceasta şi îndreptând pe ucenicii săi, s‑a mutat către Domnul, fiind de 70 de ani.[40]

41. SFÂNTUL CUVIOS NAVCRATIE – 8 iunie

Sfântul Navcratie a fost fratele cel mic al Sfântului Vasile cel Mare, fiind asemenea lor şi depăşindu‑şi chiar fraţii în multe calităţi naturale: frumuseţe, putere, isteţime şi pricepere în toate lucrurile. La vârsta de 22 de ani a arătat la o întâlnire publică talentul său oratoric, impresionând întreaga asistenţă. Covârşit de dragostea lui Dumnezeu, a renunţat la o carieră însemnată, cea de retor, retră­gându‑se în singurătate. A plecat fără să ia nimic cu el, însoţit doar de sluga sa, Crisafie, într‑un loc acoperit de pădure, aproape de râul Iris din Pont, unde s‑a ascuns într‑o peşteră. Aici a trăit adunat în sine însuşi, îndepărtat de zgomotul oraşului şi de preocupările lumii. Supus şi ascultător mamei lui, Emilia, care trăia împreună cu fiica sa Macrina la o distanţă de trei zile de mers pe jos, a slujit oamenilor bolnavi şi săraci, oferindu‑le pâinea zilnică.

Sfântul Navcratie a dus această viaţă timp de cinci luni, după care s‑a săvârşit într‑un accident de vânătoare, împreună cu credin­ciosul său servitor, Crisafie. Această încercare a întristat‑o foarte mult pe mama sa, dar având alături pe Sfânta Macrina, ea a biruit durerea şi întristarea pentru pierderea fiului ei din această lume şi s‑a împăcat cu gândul petrecerii lui cu îngerii în ceruri, alături de Hristos.[41]

42. SFÂNTUL CUVIOS CANDID – 10 iunie

Sfântul Candid a trăit pe vremea împărăţiei lui Teodosie cel Mare (379‑395), fiind fiu al lui Teodot şi al Teofanei, care aveau locuinţa în părţile capadocienilor, fiind cucernici şi iubitori de Dumnezeu. Se spune că mama sfântului, în vremea ce‑l avea în pân­tece, se înfrâna de la tot felul de bucate grase, iar el după ce a fost născut nu primea a suge din sânul stâng. Iar dacă mama sa se întâmpla să se lăcomească la hrană mai îndestulată, el nici de sânul drept nu se atingea.

După ce a fost botezat şi înţărcat şi trecând anii copilăriei, a lăsat toate şi s‑a dus în munte şi, închizându‑se într‑o mică peşteră, petrecea în rugăciune şi în postire, căci doar o dată în săptămână gusta puţine verdeţuri crude şi nesărate, petrecând în acest fel şaptezeci şi trei de ani. Şi fiindcă locul era foarte bântuit de ape şi peştera se afla înconjurată de multă umezeală, i‑au căzut cu totul perii capului şi ai bărbii. Şi aşa multă vreme răbdând fericitul, s‑a mutat către Domnul.[42]

43. SFÂNTUL MUCENIC ANECT - 27 iunie

Sfântul Anect trăit în vremea împăratului Diocleţian (284‑305) şi a lui Urban, guvernatorul Cezareii Capadociei. Pentru că învăţa pe creştini şi‑i sfătuia să nu se înfricoşeze, nici să se teamă de chinuri, ci mai vârtos să se îmbărbăteze pentru adevăr şi să moară pentru dreapta-credinţă, a fost pârât la guvernator şi prins. Întâi a fost întemniţat, apoi fiind adus înaintea guvernatorului, a fost silit să jertfească idolilor, dar el îi birui prin rugăciune. Pentru aceasta a fost întins de patru inşi şi bătut cu toiege de zece soldaţi. Apoi a fost spânzurat de un lemn şi‑i tăiară degetele mâinilor şi ale pi­cioarelor, fiind şi strujit cu unghii de fier peste tot trupul. Deci, biruind muncile, prin arătarea dumnezeiescului înger, s‑a făcut sănătos. Şi iarăşi pogorându‑se de pe lemn, i‑au pătruns gleznele cu piroane de fier. Şi primi pe pieptul său o tigaie arsă în foc şi i s‑a poruncit să şadă pe un scaun de fier ars foarte şi‑i împunseră picioarele cu ţepe de fier arse. Apoi îl băgară iarăşi în temniţă. Şi arătându‑se încă o dată îngerul, îl scăpă din legături şi‑l mângâie.

Drept aceea, mulţi din cei ce‑l văzură sănătos, mergând către dânsul, se botezau şi se vindecau de bolile ce aveau. După aceasta, iarăşi fu spânzurat cu pietre grele de mâini şi de picioare şi înălţat pe lemn, drept, trei zile. Şi bătându‑l cu toiege pe pântece, l‑au ars în foc şi primi plumb topit în gură şi‑i puseră în cap un coif foarte ars. A fost băgat apoi într‑un cuptor de foc şi fiind păzit de toate acestea nevătămat, a tras pe mulţi necredincioşi la credinţa în Hristos, cărora li s‑au tăiat capetele. Iar sfântului scoţându‑i două fâşii de pe spate, din grumaz până în călcâie, luă însuşi una şi o aruncă în obrazul judecătorului, pentru care i s‑a tăiat capul, ieşind din tăietură lapte, în loc de sânge. Şi‑şi luă capul în mâinile sale, de umblă cu el, arătând astfel două semne, întru mărirea şi lauda adevăratului Hristos şi Dumnezeului nostru.[43]

44. SFÂNTUL MUCENIC IACHINT – 3 iulie

Sfântul Mucenic Iachint era din Cezareea Capadociei şi a trăit pe vremea împăratului Traian (98‑117). Slujea la curte, la paza ca­merelor împărăteşti şi era în vârstă de 20 de ani, iar în taină era creştin, rugându‑se lui Dumnezeu şi păzind poruncile Lui. Dar cu toate că Traian era luminat şi cu judecată, iubitor de popor şi iubit de supuşii săi, totuşi, împăratul era păgân, închinător la idoli şi pri­­gonitor al creştinilor.

Într‑o zi de mare praznic păgânesc, fiind de faţă şi împăratul, tânărul Iachint a fost pârât de un soldat din aceeaşi gardă, dar pă­gân cu credinţa, că îl văzuse şi îl auzise rugându‑se în taină unui anume Iisus, numindu‑L Dumnezeul său. S‑a mâniat atunci cumplit împăratul şi a poruncit să fie adus înaintea sa tânărul cute­zător, care, sub acelaşi acoperământ împărătesc, călca legile ţării. Iachint a fost adus în grabă înaintea lui Traian.

Silit fiind de împărat să guste din cărnurile jertfite idolilor, el nu s‑a plecat la aceasta, ci, mai mult, a mărturisit pe faţă credinţa lui în Hristos. Pentru aceasta, a fost bătut peste tot trupul şi l‑au închis în temniţă, punând înaintea lui numai mâncăruri gătite din jertfele idolilor. Că poruncise împăratul temnicerilor să nu‑i dea lui pâine şi mâncare curată pentru ca, prin aceasta, să‑l silească să mănânce din acele bucate. Dar viteazul nevoitor al lui Hristos, până la sfârşit, n‑a vrut să guste din ele, ci a rămas postind patruzeci de zile. Şi slăbind de foame, şi‑a dat sufletul la Dumnezeu, la anul 108.[44]

45. SFINŢII MUCENICI TEODOT ŞI TEODOTA, DIOMID, EVLAMPIE, MELITON, PETRU, ASCLIPIODOT ŞI GOLINDUH – 3 iulie

Aceşti sfinţi mucenici au suferit moarte martirică în vremea împăratului Traian, în Cezareea Capadociei.[45]

46. SFIŢII MUCENICI CVART ŞI PROCOPIE – 7 iulie

Sfinţii Cvart şi Procopie au pătimit moarte mucenicească în Cezareea Capadociei.[46]

47. SfINŢII MucenicI Die, Cornie şi Lavrentie – 11 iulie

Sfântul Die a fost preot în Cezareea Capadociei, unde a şi murit martiric, mărturisind pe Hristos. Martirologiile mai noi au adăugat lângă acest mucenic şi pe Sfinţii Cornie şi Lavrentie, prăznuiţi şi 12 şi 14 iulie.[47]

48. SFÂNTUL CUVIOS MIHAIL MALEINUL - 12 iulie

Sfântul Mihail Maleinul s‑a născut către anul 894 în regiunea Charsian din Capadocia şi a primit la botez numele de Manuel. Era rudă cu împăratul bizantin Leon al VI‑lea cel Înţelept (886‑912). La vârsta de 18 ani a plecat în Bitinia, la Mănăstirea Kiminas (Kyminas), sub ascultarea şi îndrumarea bătrânului Ioan Heladites, care l‑a tuns în monahism cu numele de Mihail. Rămânând în ascultare grea, în ciuda viţei lui împărăteşti, Mihail s‑a umplut de smerenia Domnului nostru Iisus Hristos.

Aşa se face că, după un timp, a fost hirotonit fiind chemat la preoţie. Iar după multe osteneli călugăreşti, Sfântul Mihail a primit de la stareţul său binecuvântarea de a trăi ca anahoret. Prin exemplul său de viaţă duhovnicească, sfântul ascet a atras mulţi doritori de mântuire. Astfel că, în locul numit „Lacul Uscat“, cuviosul a înte­me­iat o mănăstire de călugări, cu o regulă de viaţă foarte strictă. Când mănăstirea s‑a întărit, sfântul s‑a urcat şi mai sus în munţi şi a întemeiat acolo o altă mănăstire. Aşa, cu osteneala cuviosului Mihail, întreg muntele Kimina s‑a umplut de obşti mănăstireşti, de unde se înălţau rugăciuni fără încetare către Tronul cel de Sus.

Către anul 953, un tânăr numit Avraam s‑a alăturat obştii fră­ţeşti ce înflorea sub îndrumarea Sfântului stareţ Mihail; acesta i‑a dat numele de Atanasie. Mai târziu, Sfântul Atanasie (prăznuit la 5 iulie) a ajuns în Muntele Athos, unde a întemeiat prima mănăstire cu viaţa de obşte: Marea Lavră. În zidirea şi împodobirea acestei mari mănăstiri, Sfântul Atanasie a avut în ajutor pe nepotul Sfântului stareţ Mihail, viitorul împărat bizantin Nichifor Focas (963‑969), care l‑a cunoscut pe Atanasie într‑una din vizitele la mănăstirea unchiului său, Mihail.

După cincizeci de ani de osteneli şi lupte călugăreşti, Sfântul Mihail a adormit în pace, către anul 962.[48]

49. SFÂNTA CUVIOASĂ MACRINA CEA TÂNĂRĂ – 19 iulie

Sfânta Macrina cea Tânără a fost sora mai mare a Sfântului Vasile cel Mare, a lui Petru al Sevastiei şi a lui Grigorie de Nyssa. Din tinereţe, şi‑a închinat viaţa slujirii lui Dumnezeu şi ajutorării săracilor. Fiind împodobită cu frumuseţea trupului şi cu fire bună, a fost logodită cu un mire asemenea ei, dar le‑a fost logodna prea scurtă, de vreme ce  logodnicul ei s‑a întâmplat de a murit. Au venit mulţi alţii să o ia, însă Macrina şi‑a ales fecioria, ajutând‑o pe mama sa, Emilia, la treburile gospodăreşti şi la creşterea fraţilor mai mici, ca o a doua mamă, de vreme ce cu toţii erau zece fraţi şi surori. Şi se nevoia şi cu dumnezeieştile Scripturi, ca una ce se sâr­guia să îndrume pe fraţii ei pe calea urmării lui Hristos, făcând casa părintească „o şcoală de fapte bune“.

Împreună cu fratele său, Sfântul Vasile, au întemeiat apoi două mănăstiri în Pont, una pentru femei şi alta pentru bărbaţi, condusă, una, de Sfântul Vasile, iar alta, de femei, unde era egumenă Macrina care, după moartea mamei sale, şi‑a împărţit averea săracilor. Şi a trăit fericita aşa, cu multă cuviinţă şi sihăstreşte, în rugăciuni şi câştigându‑şi prin muncă cele de trebuinţă, până la cea din urmă suflare a ei.

Cercetând pe sora sa în boala ei cea de pe urmă, Sfântul Grigorie de Nyssa a găsit‑o cu totul slăbită de friguri şi culcată pe o scândură. Şi sărăcia în mănăstirea fecioarelor era aşa de mare, încât de‑abia s‑a găsit un voal învechit, spre acoperirea trupului Macrinei, când au dus‑o la mormânt. Atunci, Sfântul Grigorie a pus deasupra ei mantia sa de episcop. În viaţa ei, Sfânta Macrina a făcut şi multe minuni, dând tămăduire bolnavilor şi îndrăciţilor cu rugăciunile ei.

A murit în anul 380 şi a fost îngropată în biserica celor „40 de Mucenici“, alături de maica sa.[49]

50. SFÂNTUL SFINŢIT MUCENIC ZOTIC – 21 iulie

Sfântul Zotic, episcop în Comana Capadociei, a fost un luptător împotriva sectei montaniştilor. A suferit moarte martirică în anul 204.[50]

51. SFÂNTA CUVIOASĂ IRINA – 28 iulie

Sfânta Irina trăia în Capadocia, în sânul unei familii înstărite şi de neam ales, în vremea de după moartea împăratului iconoclast Teofil (829‑842). Teodora, asigurând regenţa, căuta în întreaga îm­părăţie o soţie pentru fiul său, împăratul Mihail al III-lea (856‑867). Remarcată de trimişii Curţii pentru frumuseţea sa şi pentru nobleţea de­prinderilor sale, Irina a fost trimisă la Constantinopol, împreună cu sora sa, care s‑a căsătorit mai târziu cu împăratul Bardas, fratele Teodorei.

Fiind în trecere pe lângă Muntele Olimp din Bitinia, făcu o vizită Sfântului Ioanichie  cel Mare, care i‑a prezis că avea să devină stareţă a Mănăstirii lui Hrisovalant. Providenţa a împiedicat căsăto­ria ei cu împăratul şi, cu inima uşurată şi plină de bucurie, ea îşi împărţi averea şi se retrase la mănăstirea lui Hrisovalant, ctitorită de patriciul Niceta, într‑un loc plăcut, departe de pieţele publice şi de locurile zgomotoase.

La moartea stareţei, ea fu desemnată, împotriva voinţei ei, să îi urmeze şi primi consacrarea de la Sfântul Patriarh Metodie. Pri­mind de la un înger darul de a fi văzătoare cu duhul, sfânta era ca un profet al lui Dumnezeu în mănăstirea sa. După ce se odihnea pu­ţin la terminarea slujbei de dimineaţă, ea le chema pe maici una câte una şi, cu multă artă şi înţelepciune, le ajuta să se arate în faţa lui Dumnezeu curate şi fără prefăcătorie, scoţându‑le la iveală gân­durile lor cele mai tainice. Ea deveni, la scurt timp, renumită în toată capitala pentru virtuţile sale şi pentru înţelepciunea cu care îşi conducea comunitatea şi multe feluri de oameni, bogaţi şi săraci, simpli şi nobili, veneau către ea pentru a‑i primi sfaturile şi ca să ceară rugăciunile ei. Pe toţi îi învăţa folosul pocăinţei şi al conver­tirii care, în orice clipă, pot să ni‑L aducă pe Dumnezeu în ajutor.

Sprijinită de harul dumnezeiesc, ea făcea neîncetate progrese în asceză şi în rugăciunea curată. În timpul Postului Mare, până la Paşti, ea nu mânca pâine, ci doar câteva legume, o dată pe săptă­mână. Privegherea în fiecare noapte îi devenise la fel de naturală ca somnul pentru ceilalţi oameni şi ea îşi petrecea toate nopţile cu mâinile întinse spre cer, cufundată în sfinte contemplaţii. Uneori rămânea în această stare şi două zile la rând, ba chiar o săptămână întreagă, încât una din maici trebuia să o ajute să îşi lase în jos braţele amorţite. Într‑o noapte, o monahie privi în curte şi o văzu pe Sfânta Irina în rugăciune, ridicată de la pământ în chip minunat, iar cei doi falnici chiparoşi care se înălţau în curtea mănăstirii îşi aplecaseră vârfurile lor până la pământ şi nu le‑au ridicat decât după ce sfânta i‑a însemnat cu semnul Crucii. Această rugăciune din noapte era în­spăi­mântătoare pentru diavoli, care îşi înmulţeau asalturile în timpul nopţii. Preafericita Irina împlini un mare număr de minuni. Ea ajunse la vârsta de 103 ani, păstrându‑şi toată prospe­ţimea şi frumuseţea trupească, semn al frumuseţii sufletului său. Îngerul său păzitor o prevenise cu un an înainte de ziua exactă a morţii sale şi când veni ziua aceea, ea îşi adună măicuţele, le numi stareţa pe care o alesese Dumnezeu şi după ce le‑a încurajat să dispreţuiască tot ce este trecător pentru a nu trăi decât pentru Mirele lor prea iubit, ea închise liniştit ochii şi îşi dădu sufletul în mâinile Domnului.[51]

52. SFÂNTA MUCENIŢĂ IULITA – 30 iulie

Sfânta Iulita a fost din Cezareea Capadociei şi a fost cinstită cu laude de Sfântul Vasile cel Mare. Având ea judecată cu un om lacom şi silnic, care împresurase cea mai mare parte a pământului ei, ţarine şi sate, dobitoace şi robi şi tot lucrul şi hrana vieţii le tră­sese la sine, începând femeia a se plânge de nedreptatea şi tirania omului, el numaidecât a pârât‑o că este creştină şi că nu i se cade să aibă parte de cele de obşte, căci nu cinsteşte şi nici nu slujeşte zeilor şi împăraţilor. Iar ea neuitându‑se la cele lumeşti şi trecătoare, ci călcând toate, a zis: „Prăpădească‑se averea şi mărirea lumii, dar eu nu mă voi lepăda de Făcătorul şi Ziditorul tuturor“. Atunci, nedreptul judecător a pus de au ars‑o; iar cuptorul arzând trupul sfintei, l‑a păzit întreg şi a fost dat rudeniilor ei şi cre­din­cioşilor, spre îngropare.[52]

53. SFÂNTUL CUVIOS EVDOCHIM – 31 iulie

Fericitul Evdochim a trăit pe vremea împărăţiei lui Teofil (829‑842), cel ce ura pe Hristos şi lupta împotriva icoanelor. Părinţii sfântului duceau o viaţă strălucită, pentru că erau patricieni şi drept‑cre­dincioşi. Fiind crescut bine de părinţii săi, Vasile şi Ev­dochia, a fost cinstit de împăratul Teofil cu dregătoria de „candidat“ şi a fost pus serdar mare peste oşti, întâi în Capadocia, după aceea în ţara harsianilor. Fiind el cumpănă dreaptă, care păzea toată în­dreptarea, făcea multe milostenii în toate zilele şi ajuta pe văduve şi pe săraci. În scurte cuvinte, se purta şi făcea tot felul de bunătăţi. Dumneze­ieşte vieţuind şi căzând într‑o boală trupească, şi‑a dat sufletul la Dumnezeu, iar robii lui, plinindu‑i voia, l‑au îngropat cu hainele lui cu care era îmbrăcat, fiind mărit de Dumnezeu cu multe minuni. Şi s‑a făcut mutarea moaştelor sale la Bizanţ, în şase zile ale lui iulie. Iar sfânta sa adormire se prăznuieşte în 31 de zile ale aceleiaşi luni.[53]

54. SFÂNTA CUVIOASĂ NONA – 5 august

Sfânta Nona a fost mama Sfântului Grigorie Teologul şi, spre deosebire de soţul ei, s‑a născut creştină. Şi‑a îndreptat spre credinţa creştină întreaga familie, fapt consemnat de fiul ei, Grigorie, în pa­­negiricul rostit cu prilejul morţii sfintei. A avut o influenţă covâr­şitoare în formarea creştină a fiului ei, dar şi el, la rândul său, s‑a simţit profund ataşat de mama sa, cu care a purtat o strânsă cores­pondenţă. S‑a săvârşit cu pace, la Nazianz, în anul 374.[54]

55. SFÂNTUL IOAN, PATRIARHUL CONSTANTINOPOLULUI – 30 august

Sfîntul Ioan care se numea „Capadoc“, căci era cu neamul din Ca­padocia, a urcat pe scaunul Patriarhiei Constantinopolului după Timotei cel rău-credincios şi la sfîrşitul împărăţiei lui Atanasie. El a fost ales la acea înaltă dregătorie fără să vrea şi ridicat de poporul cel drept-credincios mai mult decât cu puterea împărătească. Dar nu a avut pace de la rău-credinciosul împărat până la sfîrşitul lui, fiind urât şi gonit de dânsul. Sfântul s‑a împotrivit cu hotărâre ereziei lui Sever, iar după urcarea pe tron a împăratului Iustin, a restabilit dreapta-credinţă stabilită la Sinodul de la Calcedon.[55]

56. SFÂNTUL IERARH EVLAVIE – 30 august

Sfântul Ierarh Evlavie al Cezareei Capadociei a fost unul dintre predecesorii Sfântului Vasile cel Mare. El l‑a caterisit pe propriul fiu, pentru că nu umbla îmbrăcat într‑o ţinută demnă de chemarea preoţească.[56]

57. SFÂNTUL CUVIOS MELETIE CEL NOU – 1 septembrie

Sfântul Meletie s‑a născut în Capadocia, către anul 1035. Deşi era mai puţin dotat pentru studii, el a cerut şi a primit de la Dumnezeu, după rugăciuni fierbinţi, darul cunoaşterii Sfintelor Scripturi, pe care le‑a citit şi meditat, fără încetare, tot restul vieţii sale.

Devenit monah la Constantinopol, el a plecat în pelerinaj la Ierusalim, pe atunci ocupat de turci. De acolo a vizitat Roma, unde s‑a închinat la mormântul Sfinţilor Apostoli, iar apoi s‑a instalat în Grecia, la mănăstirea de pe muntele Miopolis, în vremea domniei împăratului bizantin Alexis Comnenul (1081‑1118). Aici a dat dovadă de o ascultare şi de o smerenie exemplare în viaţa comu­nitară şi de un zel arzător în lungile privegheri pe care le făcea în fiecare noapte în chilia sa, nedând nicidecum odihnă pleoapelor sale, până ce nu uda patul său cu lacrimi. O asemenea purtare dă­tă­toare de sfinţenie i‑a atras, desigur, ura diavolului, care l‑a supus la în­grozitoare ispite şi boli. Dar, încă o dată, Meletie s‑a arătat biruitor prin răbdare şi astfel, Dumnezeu i‑a dăruit mulţime de harisme ‑ a profeţiei, a înainte‑vederii, a discernământului, a vinde­cării bolilor, pe care sfântul le‑a utilizat spre folosul şi mântuirea ucenicilor săi.

A adormit în pace la 1 septembrie 1105.[57]

58. SFINŢII MUCENICI TEODOT, RUFINA ŞI MAMANT – 2 septembrie

Sfinţii Teodot şi Rufina au fost soţi creştini, din neam ales şi cu credinţă arzătoare, trăitori în Paflagonia, din Asia Mică, în vremea împăratului Valerian (253‑260). Au mărturisit cu îndrăznire credinţa lor în Hristos, în ciuda primejdiei, căci Valerian îi prigonea cu as­pri­me pe creştini.

Curând, stăpânitorii întemniţară pe cei doi tineri căsătoriţi, pre­gă­tindu‑se să‑i supună la chinuri spre a‑i face să se lepede de cre­dinţa în Hristos. Tocmai atunci, Rufina era însărcinată, gata să dea naştere celui dintâi copil al ei. Teodot s‑a rugat Domnului să‑l ia înainte de a fi pus la cazne, temându‑se că nu va putea rămâne ne­clintit. Domnul i‑a auzit rugăciunea, luându‑l îndată în Împărăţia Sa cerească. Chiar în ceasul acela, Rufina a născut un fiu. Văzându‑şi soţul mort, fiul nou-născut şi zidurile temniţei împresurând‑o, şi‑a căutat adăpost în rugăciunea arzătoare. La fel ca şi pe soţul ei, Domnul a crezut nimerit să ia sufletul ei, în clipa aceea, ca pe un suflet de mucenic.

Pruncul, culcat între părinţii săi morţi, ţipa jalnic. Însă, Domnul a îndrumat pe o femeie credincioasă din oraş, de bun neam, Amia, să meargă la temniţă, să îngroape trupurile sfinţilor, iar pe prunc să‑l ia ca fiu al ei, căci îi era şi drag, măcar că cinci ani n‑a vorbit. Iar  după aceea, multă vreme zicea numai mama în limba siriană, de aceea s‑a şi numit Mamant.

În anul 272, pe când avea cincisprezece ani, Mamant a mărtu­risit vitejeşte credinţa sa în Hristos înaintea următorului împărat prigonitor, Aurelian (270‑275), dar nesupunându‑se, a fost dat la chinuri. Şi a fost răpit de îngeri în munte unde, cu porunca lui Dumnezeu, mulgea ciutele sălbatice şi făcând brânză o împărţea săracilor. L‑au prins însă şi l‑au chinuit şi l‑au dat la fiare, dar a rămas neatins. Iar la sfârşit, l‑au străpuns cu suliţa. Şi curgând sân­gele din el ca apa, s‑a aşezat într‑o peşteră, afară din cetate, ca să se odihnească. Acolo şi‑a dat duhul, cu bucurie, în mâinile Domnu­lui, la anul 275.[58]

59. SFINŢII MUCENICI COTID ŞI EUGEN – 6 septembrie

Sfinţii Cotid, diaconul, Eugen şi cei împreună cu dânşii au suferit moarte martirică în Capadocia.[59]

60. SFÂNTUL MUCENIC EVPSIHIE – 7 septembrie

Sfântul Evpsihie a fost născut şi crescut în Cezareea când îm­părăţea Adrian (270‑275) peste romani. După ce a murit tatăl său, botezându‑se şi împărţindu‑şi toată averea la săraci, a fost prins de domnitorul Capadociei şi închis în temniţă. Dar întărin­du‑se prin arătare de înger, a fost mult chinuit, iar la urmă i s‑a tăiat capul. S‑a văzut că din tăietură, în loc de sânge, a curs lapte şi apă. Este posibil ca acest mucenic să fie acelaşi cu Sfântul Evpsihie prăznuit la 9 aprilie. Sinaxarele consemnează însă doi mucenici cu acelaşi nume, prăznuiţi la date diferite.[60]

61. Sfinţii Mucenici Donat, Eleas, Fortunat şi Amoniu – 9 septembrie

Aceşti sfinţi mucenici au pătimit şi au murit în Cezareea Capadociei.[61]

62. SFINŢII MUCENICI MACROVIE ŞI GORDIAN – 13 septembrie

Aceşti sfinţi mucenici au fost martirizaţi în timpul împăratului Licinius (308‑324). Ei au fost în slujba împăratului şi au împărtăşit din copilărie aceeaşi dragoste pentru Hristos. Refuzând să renege credinţa şi dragostea lor în Hristos, au fost trimişi în exil în Galatia, în speranţa că timpul şi distanţa le‑ar schimba gândurile. Ajungând în oraşul Tomis, au fost predaţi guvernatorului Maximin, împreună cu alţi creştini, Zotic, Lucian şi Elie, pentru că nu aduceau cinstire idolilor. După ce au suferit multe torturi, Gordian şi Macrovie au fost devoraţi de fiare. Lucian şi Zotic au murit de sabie, ca şi Elie, la scurt timp după ei.[62]

63. SFÂNTA MUCENICĂ TEODOSIA – 17 septembrie

Sfânta Teodosia (Teodota), născută în Capadocia, a suferit moarte mucenicească prin tăierea capului la Niceea, în anul 230.[63]

64. SFÂNTUL MUCENIC ELEFTERIE – 27 septembrie

Sfântul Elefterie a mărturisit pe Hristos şi a murit muceniceşte în Cezareea Capadociei, în secolul al II-lea.[64]

65. SFINŢII MUCENICI SATURNIN ŞI LUP – 14 octombrie

Sfinţii Saturnin şi Lup au murit martiric în Cezareea Capadociei. Unele surse adaugă şi pe Sfinţii mucenici Modest, Lucian, Simplichie, Placid, Ampod şi Satur.[65]

66. SFÂNTUL LONGHIN SUTAŞUL – 16 octombrie

Sfântul Longhin a trăit pe vremea lui Tiberiu împăratul (14‑37 d.H.). Se trăgea din părţile Capadociei şi slujea în oaste ca sutaş, pe când în Palestina cârmuia Ponţiu Pilat. A fost orânduit, din po­runca acestuia, să slujească la Sfintele Patimi şi la Răstignirea cea de bunăvoie a Domnului Hristos, pentru mântuirea lumii. El este acela care L‑a împuns pe Iisus cu suliţa în coastă şi tot el, cu ostaşii lui, a făcut de strajă după îngropare la mormântul Domnului, până la Înviere. Deci, fiind el martor la semnele ce s‑au făcut la Patima lui Hristos, precum cutremurul, schimbarea soarelui în întuneric, strălucirea îngerului Învierii, s‑a luminat inima sa şi crezând în Domnul, împreună cu alţi doi ostaşi din ceata sa, a zis: „Cu adevă­rat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!“ (Matei 27, 57). Drept aceea, n‑a primit arginţii care i se dădeau lui de către iudei, ca să tăgădu­iască Învierea şi să mărturisească mincinos că trupul Domnului a fost furat de ucenicii Săi. Deci, lăsându‑şi slujba sa la oaste, s‑a în­tors în ţara sa şi a propovăduit, ca un apostol, Învierea lui Hristos şi credinţa cea nouă, fiind aşezat de Sfântul Apostol Petru ca episcop al Capadociei.

O veche tradiţie spune că Pilat a înştiinţat pe împăratul Tiberiu că Longhin sutaşul a părăsit dregătoria ostăşească şi că Pilat a primit de la Roma scrisoare, cu poruncă împărătească, pentru uciderea lui Longhin. Deci, Pilat a trimis ostaşi de i‑au tăiat capul lui Longhin şi celor doi ostaşi care credeau ca şi dânsul. Şi ducând la Ierusalim capul lui Longhin spre încredinţarea lui Pilat, acesta a aruncat sfântul cap la gunoi, afară din cetate.

Iar după mulţi ani, o femeie de bun neam din Capadocia pier­zându‑şi vederea a mers la Ierusalim cu fiul ei, singurul născut, nă­dăjduind să‑şi găsească leac orbirii, la Sfintele Locuri. Dar acolo a ajuns‑o moartea fiului ei şi plângea acum cu îndoită jale. Dar i s‑a arătat în vis Sfântul Longhin care, spunându‑i cine este, i‑a arătat ei şi locul unde este îngropat capul său şi a îndemnat‑o să‑l scoată de acolo, că se va tămădui de ochi. Femeia a lucrat cu multă credinţă şi osârdie şi, aflând gunoiul, a săpat cu mâinile ei şi a scos capul sfântului. Şi s‑a tămăduit vederea ochilor, ba încă a văzut în vis şi pe fiul ei, în cinste, la un loc cu sfântul. Aşa, căutând ea le­­cuirea ochilor, nu numai aceasta a dobândit‑o, ci şi pe sfânt l‑a aflat de atunci cald ocrotitor. Şi zidind ea o preafrumoasă biserică în Capadocia, a aşezat acolo muceniceştile moaşte, care au fost multă vreme izvoare de tămăduiri pentru toţi credincioşii, întru slava Domnului nostru Iisus Hristos.[66]

67. SFÂNTUL IERARH SEVER – 23 octombrie

Sfântul Sever a fost ierarh al Cezareii Capadociei.[67]

68. SFINTELE MUCENIŢE CAPITOLINA ŞI EROTIIDA – 27 octombrie

Aceste muceniţe au trăit pe vremea împăratului Diocleţian (284‑305) şi a lui Zilikintos, guvernatorul Capadociei. Capitolina era dintr‑o familie bogată şi nobilă din Cezareea Capadociei, în care s‑a născut şi Sfântul Firmilian.

Şi‑a împărţit toată averea săracilor, eliberându‑şi robii cu cinste. A mers cu îndrăznire înaintea guvernatorului, mărturisind că este creştină. A fost întemniţată, a doua zi a fost scoasă şi i s‑a tăiat capul. Iar Erotiida, care era roaba sfintei, de vreme ce şi cu pietre a aruncat în eparh şi l‑a lovit, a fost bătută cu toiege. Şi cu harul lui Hristos făcându‑se sănătoasă, i s‑a tăiat capul.[68]

69. SFÂNTUL IERARH FIRMILIAN AL CEZAREII CAPADOCIEI – 28 octombrie

Sfântul Firmilian s‑a născut într‑o familie creştină vestită din Ce­zareea Capadociei, la începutul sec. III. Apreciat de toţi pentru cură­ţia sa sufletească şi prin înţelepciunea sa, el a aflat în scurt timp cu­noaşte­rea ştiinţei cea după Dumnezeu şi împreună cu prietenul său, Sfântul Grigorie Taumaturgul ‑ care împărtăşea aceeaşi dra­goste pentru adevărata înţelepciune şi sfinţenie ‑ a devenit ucenicul zelos al lui Origen. Este invitat de Sfântul Grigorie să fie dascăl în ora­şul natal, după care pleacă, pentru un timp, în Cezareea Palestinei, pentru a urma învăţăturile maestrului său, fără însă a cădea în erorile sale.

A fost ales episcop al Cezareei pe la anul 230, iar după aceea a strălucit ca o făclie în apărarea credinţei ortodoxe şi a aşezămin­telor apostolice.

În anul 252 a luat parte la Sinodul din Antiohia, anatematizând eresul lui Novat şi al discipolilor săi, care din exces şi ignoranţă faţă de mila lui Dumnezeu, au negat orice posibilitate de pocăinţă şi au renunţat la credinţă, sub ameninţarea martiriului.

Sfântul Firmilian a luptat şi cu erezia episcopului Antiohiei, Pavel de Samosata, care s‑a împotrivit adevărului Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Pe acesta, Firmilian l‑a condamnat ca eretic. Două sinoade reunite în Antiohia, între anii 263 şi 266, nu şi‑au atins sco­pul înlăturării ereziei, din cauza vicleniei lui Pavel de Samosata. În cea de‑a treia întrunire, din anul 268, datorită abilităţii şi cu­noştinţelor Sfântului Malchion, care a predat la Antiohia ştiinţa greacă şi era admirat de toţi pentru credinţa sa, Pavel şi ere­zia sa au fost înlăturaţi. Cu toate acestea, beneficiind de sprijin imperial, Pavel, excomunicat de Sfinţii Părinţi, a reuşit să stea pe scaunul Antiohiei până în anul 272, după care a fost înlocuit cu Domnus.

Sfântul Firmilian şi‑a dat sufletul lui Hristos în oraşul Tarse.[69]

70. Sfinţii Gherman, Teofil şi Chiril – 3 noiembrie

Aceşti sfinţi mucenici au pătimit pentru credinţa în Hristos şi au fost martirizaţi în timpul împăratului Decius. Spre deosebire de Martirologiul siriac, cel roman pomeneşte pe Sfinţii Cezar şi Vitalie în locul Sfântului Chiril.[70]

71. SFINŢII MUCENCI IERON, ISIHIE, NICANDRU ŞI ALŢI 30 DE MUCENICI – 7 noiembrie

Sfântul Mucenic Ieron şi ceilalţi împreună cu dânsul s-au nevoit pe vremea împaraţilor Diocleţian şi Maximian. Slăvitul Ieron avea ca patrie Capadocia şi s-a născut în cetatea Tianiei din maică binecredincioasă şi temătoare de Dumnezeu al cărei nume era Stratonica Şi era acest Ieron viteaz şi puternic la trup şi blând la suflet. Şi fiind el plugar, l-au găsit într-un loc slujitorii idolilor şi, vrând să-l ucidă ca nişte tâlhari, nu au putut. Că scoţând sfântul fierul plugului, a luat grindeiul în loc de armă şi s-a pornit asupra lor de i-a gonit pe toţi, scăpând ei cu sudori şi cu sânge. Deci s-a dus sfântul de bunăvoie la domn, în cetatea Melitinei, împreună cu alţi creştini din părţile sale, şi stând la cercetare, i s-a tăiat mâna dreapta din cot. Iar pe ceilalţi sfinţi punându-i pe jos, i-au bătut cu vine de bou. Şi dimineaţa iarăşi bătându-le trupurile câteva ceasuri, le-au tăiat capetele.[71]

72. SFÂNTUL ARSENIE TAUMATURGUL – 10 noiembrie

Sfântul Arsenie s‑a născut în jurul anului 1840, în Capadocia, pa­tria Părinţilor Bisericii, şi a fost înzestrat de Dumnezeu cu deo­sebită înţelepciune. În ciuda opresiunii turceşti de la începutul seco­lului XX, în acest ţinut, creştinismul cunoaşte o mare dezvoltare. Sfântul Arsenie a devenit monah după terminarea studiilor şi a fost sfinţit preot în satul natal, Farassa, unde s‑a ostenit cu educaţia copiilor abandonaţi.

După pelerinajul la Locurile Sfinte, pe care îl repeta la fiecare 10 ani, a fost recunoscut ca iscusit slujitor pelerin. Slujitor smerit al lui Dumnezeu, a fost tot timpul vieţii sale duhovnicul pentru mulţi credincioşi din popor. Nu a încetat să amintească temelia culturii greceşti într‑o vreme când acest lucru era interzis de auto­rităţile turce, dând săracilor şi asupriţilor greci un exemplu viu al frumuseţii şi demni­tăţii de creştin.

Sfântul Arsenie a primit darul vindecărilor nu numai pentru creştini, ci şi pentru păgâni. Oricine venea la el cu încredere era alinat cu rugăciuni, după trebuinţă, de sfânt, fără să‑i privească starea ori credinţa lui. Pentru minunile săvârşite, Arsenie a fost cinstit ca un adevărat doctor în Farassa. Era atât doctor pentru trup, cât şi pentru suflet. Cei ce nu puteau veni la el îşi trimiteau hainele, iar el le citea rugăciuni sau le scria pe o bucată de pânză şi astfel, toţi se vindecau. Uneori, vindecarea venea numai după smerenia şi credinţa fiecăruia în ajutorul lui Dumnezeu.

Sfântul Arsenie renunţa la toate darurile care i se ofereau ca răsplată pentru binefacerile lui, spunând: „Credinţa noastră nu se negustoreşte“. Şi‑a ascuns virtuţile în faţa fanaticilor, devenind ne­bun pentru Hristos pentru a se feri astfel de cinstirea oamenilor. Când i‑au admirat puterea de vindecător, el a răspuns: „Crezi că sunt sfânt? Eu sunt mai păcătos decât tine. Nu vedeţi cât de nepu­tincios sunt? Hristos este Cel ce a făcut minunile pe care le vedeţi. Eu doar am ridicat mâinile pentru a mă ruga“. Iar când ridica mâinile la Dumnezeu în rugăciune pentru alţii, i se înmuia inima.

A vieţuit într‑o chilie de lut priveghind din tinereţe în rugă­ciune continuă. Două zile pe săptămână şi chiar mai des se retrăgea în singurătate, îmbrăcat în sac şi se culca pe pământ, în cenuşă. Cei care căutau ajutorul său şi găseau uşa închisă luau puţin praf de pe pământ şi astfel, prin rugăciune, se vindecau. Aspru cu el însuşi, Sfântul Arsenie avea toată dragostea şi compătimirea pentru turma lui, mai ales pentru păcătoşii care veneau să‑şi mărturisească pă­catele cu pocăinţă, vindecându‑i cu blândeţe. Pleca în ajunul săr­bătorilor în pustietate, desculţ, asemenea lui Hristos, mergând pe jos, însoţit de animalele sălbatice. De multe ori, sfinţii îl asistau în timpul Sfintei Liturghii, iar credincioşii puteau vedea chipul său transfigurat de lumină sfântă. Sfântul Arsenie a prezis cu mult timp înainte izgonirea grecilor din Asia Mică şi a organizat plecarea lo­cuitorilor din Farassa. Când a venit ordinul de părăsire, pe 14 au­gust 1924, bătrânul a fost ales conducătorul turmei sale, ca un alt Moise, pentru o „ieşire“ de 300 km pe jos, din faţa co­­tro­pi­torilor.

Unit cu Dumnezeu tot timpul, nu înceta să ceară mila Lui, atât pentru creştini, cât şi pentru musulmani. S‑a întors în pământul patriei sale, unde a mai trăit doar 40 de zile şi şi‑a încredinţat sufletul lui Hristos, în 10 noiembrie 1924, la vârsta de 83 de ani.

Sfintele lui moaşte sunt aşezate în Mănăstirea Souroti de lângă Tesalonic. Sfântul a fost canonizat în anul 1986 de Patriarhia Ecu­menică.[72]

73. SFÂNTUL MUCENIC OREST – 10 noiembrie

Sfântul Orest a fost din cetatea Tiana, din Capadocia, doctor cu meşteşugul. Mărturisind pe Hristos, a fost prins de dregătorul Maximin pe vremea împărăţiei lui Diocleţian (284‑305) şi, nesupu­nându‑se a jertfi idolilor, ci mărturisind cu îndrăzneală pe Hristos Dumnezeu, a fost bătut cu toiege atât de rău, încât nu mai era loc întreg pe trupul său. L‑au dus la capiştea idolilor şi suflând el asu­pra lor, au căzut idolii şi s‑au făcut ca praful. Apoi l‑au închis în temniţă şi, după şapte zile stând înaintea judecătorului Maximin, l‑au silit iarăşi să jertfească. Şi nesupunându‑se, i‑au pătruns glez­nele cu piroane lungi şi legându‑l cu lanţuri de un cal sălbatic, l‑au luat la goană şi târându‑l 24 de mile depărtare de cetatea Tiana, şi‑a dat sufletul.[73]

74. SFÂNTUL MUCENIC VARLAAM – 19 noiembrie

Sfântul Varlaam s‑a născut în Antiohia şi a murit ca martir, după unii istorici, în Cezareea Capadociei, în anul 305. În timpul pers­ecuţiei lui Diocleţian (284‑305) şi Maximian (286‑305; 306‑308; 310) L‑a mărturisit pe Hristos înaintea guvernatorului şi a refuzat să jertfească idolilor, fiind torturat patru zile. În timpul chinurilor a reuşit să distrugă un altar idolesc cu mâinile sale. A fost atât de crud chinuit, încât şi‑a dat sufletul în mâinile lui Hristos. Este amintit şi în Sinaxarul zilei de 30 mai.[74]

75. SFÂNTUL MUCENIC MAXIM – 19 noiembrie

Sfântul Maxim, episcop în Capadocia, a suferit moarte martirică pentru Hristos. În trecut, se bucura de o prăznuire specială, în Cezareea Capadociei.[75]

76. SFÂNTUL MUCENIC ZOFOR – 19 noiembrie

Sfântul Zofor a murit martiric în Cezareea Capadociei.[76]

77. SFÂNTUL IERARH AMFILOHIE AL ICONIEI – 23 noiembrie

Sfântul Amfilohie s‑a născut în Capadocia, către anul 340, şi a stră­lucit cu nevoinţa şi cu dumnezeiasca cunoştinţă în vremile împăraţilor Valens (364‑378) şi Valentinian (375‑329), ajungând până în vremea marelui Teodosie (379‑395) şi a fiilor săi, Honorius (395‑423) şi Arcadie (395‑408). A trăit în aceeaşi perioadă cu Sfântul Vasile cel Mare şi cu Sfântul Grigorie de Nazianz, deşi era mult mai tânăr, şi a avut legături de prietenie cu ei, fiindu‑le rudă apropiată.

În tinereţe a învăţat carte ajungând judecător respectat şi iubit de tot poporul, pentru cinstea şi bunătatea sa, precum şi învăţător vestit al dreptei-credinţe, bun vorbitor împotriva rătăcirilor din vremea sa şi, îndeosebi, împotriva lui Arie şi a lui Macedonie. A fost un om al faptelor, mai mult decât un filosof. Pe la 373, la în­demnul Sfântului Grigorie de la Nazianz, a părăsit lumea şi slava omenească şi s‑a retras, cu tatăl său, într‑un ţinut îndepărtat din Capadocia, într‑o singurătate numită Oziz, nevoindu‑se acolo cu citirea Sfintelor Scripturi şi cu grădinăritul. Pentru că în locul acela nu creştea grâul, Sfântul Grigorie îi trimitea grâu, iar Amfilohie îi aducea legume.

După oarecare vreme, Sfântul Vasile fiind ales arhiepiscop al Capadociei, Amfilohie s‑a ferit de el, de teama să nu fie aşezat la vreun scaun de episcop, socotindu‑se nevrednic de asemenea răs­pundere. Părăsi deci Capadocia, aşezându‑se în Iconia. Dar se întâmplă ca atunci Iconia să fie fără păstor. Aflând că este căutat, a voit mai întâi să fugă, dar la stăruinţele poporului, a primit până la urmă să fie sfinţit episcop al Iconiei, în anul 374. Bucurându‑se de aceasta, Sfântul Vasile, care‑l preţuia mult, îi trimise o scrisoare de încurajare şi îndreptar de lucru.

S‑a dovedit un viteaz cuvântător, apărând şi întărind dreap­ta‑credinţă în popor, pentru care pricină multe izgoniri şi necazuri a răbdat în timpul împăratului arian Valens (364‑378). A luat parte la Sinodul al II‑lea Ecumenic (Constantinopol, 381) împotriva lui Macedonie şi-a altor luptători împotriva Duhului Sfânt, alături de cei 150 de Părinţi, arătându‑se unul dintre mărturisitorii credinţei Bisericii în Duhul Sfânt. Şi aşa, păstorind mulţi ani turma lui Hristos şi alcătuind multe învăţături despre dreapta-credinţă, s‑a odihnit cu pace în Domnul, la anul 395

Opera sa teologică este destul de întinsă, dar nu ni s‑au păstrat decât puţine lucrări şi aproape toate în fragmente (J.P. Migne, PG 39).[77]

78. SFÂNTUL MUCENIC VERONIC – 24 noiembrie

Sfântul Veronic a fost omorât pentru credinţă în Cezareea Capadociei.[78]

79. SFÂNTUL MUCENIC MERCURIE – 25 noiembrie

Sfântul Mercurie a trăit în vremea împăraţilor Decius (249‑251) şi Valerian (253‑260), trăgându‑se cu neamul din părţile Răsăritului. Era fiu al unui scit ce se numea Gordian şi făcea parte din ceata vitejilor, ce se numea „a Martionilor“. Odată, arătându‑i‑se înainte în­gerul Domnului, acesta i‑a insuflat în inimă atâta îndrăzneală şi vitejie, încât Mercurie a izbutit o mare faptă de biruinţă împotriva barbarilor. Pentru aceasta a fost ridicat de împăratul Decius la vrednicia de general şi l‑a făcut sfetnic apropiat al sau.

După război, l‑a poftit împăratul pe Mercurie să aducă împre­ună jertfă de mulţumire zeiţei Artemis. Dar sfântul a mărturisit pe Hristos în faţa lui Decius. Pentru aceasta a fost legat de patru stâlpi şi i‑au tăiat trupul cu cuţitele. După aceea l‑au întins deasupra unui foc, pe care l‑a stins cu pâraiele sângelui său. L‑au bătut apoi şi l‑au spânzurat cu capul în jos, legându‑i o piatră grea de grumaji. L‑au bătut iarăşi cu bice de ştreang arămite. Şi rămânând nevătămat, a fost dus la Cezareea Capadociei unde i s‑a tăiat capul. Şi aşa a luat cununa muceniciei.

Şi avea Sfântul Mercurie când a mărturisit pe Hristos 25 de ani, fiind mare la trup, frumos la faţă, cu părul auriu, pe care îl îm­­podobea o firească rumeneală ce strălucea pe faţa sa.[79]

80. SFÂNTUL SAVA CEL SFINŢIT – 5 decembrie

Sfântul Sava cel Sfinţit a trăit pe vremea împăratului Teodosie cel Mic. De loc era din Capadocia, iar părinţii lui se numeau Ioan şi Sofia. Chiar de la începutul vieţii lui a îndrăgit vieţuirea călugă­rească, aşa că a intrat de mic într‑o mănăstire numită Flavian. Era atât de înfrânat încă din copilărie, că văzând în grădină un măr şi dorind să‑l mănânce, a zis: „Frumos era la vedere şi bun la mâncare rodul ce m‑a omorât“. A luat mărul cu mâinile, dar nu l‑a mâncat, ci l‑a călcat în picioare şi lege şi‑a pus să nu mănânce măr niciodată.

La vârsta de optsprezece ani a mers la Sfântul Eftimie, care l‑a trimis la Sfântul Cuvios Teoctist în chinovie. Acolo a cunoscut vie­­ţuirea dumnezeiască a fraţilor şi a mers pe urmele virtuţilor ce­lor pe care i‑a cunoscut. Din pricina covârşitoarei lui înduhov­niciri, marele Eftimie îl numea „copil cu suflet de bătrân“. Şi cu cât creştea în vârstă, cu atât sporea şi în virtute. De aceea a şi făcut multe minuni. Printre altele, prin rugăciunea lui, a făcut să izvorască apă în locuri fără de apă.

A fost învăţătorul multor monahi. A fost în două rânduri sol la Constantinopol, trimis de patriarhii Ierusalimului din acele vremuri: o dată la împăratul Anastasie, iar a doua oară la împăratul Iustinian. Ajungând deci la vârsta de nouăzeci şi patru de ani, s‑a mutat către Domnul.[80]

81. Sfântul Mucenic Domnin şi alţi 12 mucenici – 5 decembrie

Sfântul Domnin şi încă 12 însoţitori ai săi, creştini, au suferit moarte martirică în Cezareea Capadociei. Aceşti sfinţi nu sunt cei prăznuiţi la 5 noiembrie, mucenici din Palestina.[81]

82. SFÂNTUL MUCENIC NICHITA – 17 decembrie

Sfântul Mucenic Nichita, născut în Nyssa Capadociei, a pătimit şi şi‑a dat viaţa pentru Hristos în jurul anului 1300.[82]

83. SFÂNTUL MUCENIC POLIEUCT – 19 decembrie

Sfântul Polieuct a suferit moarte martirică în Cezareea Capadociei, în secolul al IV-lea, fiind ars de viu.[83]

84. Sfântul Ierarh Ascolie – 30 decembrie

Sfântul Ascolie a trăit ca eremit în Capadocia, în deşertul Achara. Între anii 380 şi 383 ajunge mitropolit al Tesalonicului. Este cel care l-a botezat pe împăratul Teodosie cel Mare (379-395), în anul 380.[84]

85. SFÂNTUL CUVIOS LEONTIE – 30 decembrie

Sfântul Leontie, de neam din Capadocia, a fost mare ascet şi stareţ în deşertul Libiei, în secolul al VI-lea.[85]

86. SFÂNTA CUVIOASĂ TEODORA – 30 decembrie

Sfânta Teodora a trăit în vremea împăratului Leon Isaurul, luptătorul împotriva sfintelor icoane. A fost educată, din fragedă vârstă, într-o mănăstire din apropierea Cezareei Capadociei. A fost silită să se căsătorească cu o rudă apropiată a împăratului, dar după moartea acestuia, în luptă, s-a întors la mănăstirea în care fusese crescută. S-a săvârşit din viaţa pământească în jurul anului 755, după o viaţă de rugăcine şi sfinţenie.[86]

Bibliografie generală

Mineiul pe ianuarie-iunie, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2001-2005

Mineiul pe iulie-decembrie, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 2002-2005

Vieţile sfinţilor pe luna ianuarie – decembrie, ed. a II-a, Ed. Episcopiei Romanului, 1999-2003

Proloagele, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991

Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, vol. I-II, Ed. Cartea ortodoxă / Egumeniţa, Galaţi, 2005

Sinaxar ortodox general. Dicţionar aghiografic, Ed. Episcopiei Romanului, 1998

Gherasim Timuş, Episcopul Argeşului, Dicţionar aghiografic cuprinzând pe scurt vieţilor sfinţilor, Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1898

Le Synaxaire. Vies de Saints de l’Église Orthodoxe, vol. I-V, Ed. To perivoli tis Panaghias, Tesalonic, 1990

F.G. Holweck, A Biographical Dictionary of the Saints, Herder Book, London, 1924

Pr. Ioan Gh. Coman, Patrologie, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1956

---

*Identificarea, selectarea şi preluarea sau redactarea – după sursele menţionate – a textelor prezentate în continuare s-au făcut, din iniţiativa Preasfinţitului Episcop dr. Casian al Dunării de Jos de o comisie constituită la nivelul Centrului eparhial al Dunării de Jos, compusă din: arhim. Daniil Oltean, vicar administrativ, conf. dr. Ionel Ene, directorul Departamentului teologic al Facultăţii de Istorie, Filosofie şi Teologie din Galaţi, diac. drd. Sorin Alexandru Cojocaru, profesor la Seminarul Teologic din Galaţi, conf. dr. Lucia Balint, dr. Gina Scarlat, drd. Adrian Ioniţă.

[1]Vieţile sfinţilor pe luna ianuarie, p. 14‑44; Mineiul pe ianuarie, p.19; Proloagele, p. 390; pr. prof. dr. Ioan Gh. Coman, Patrologie, p. 163‑167; Stelianos Papadopoulos, Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2003; A. Meredith, Capa­docienii, Ed. Sofia, Bucureşti, 2008, p. 47‑60

[2]A. Meredith, op. cit., p. 49

[3] A. Holweck, A Biographical Dictionary of the Saints, p. 133

[4]Vieţile sfinţilor pe luna ianuarie, p. 68‑73; Mineiul pe ianuarie, p. 53; Proloagele, p. 402

[5]Mineiul pe ianuarie, p. 167

[6] F.G. Holweck, op. cit., p. 792

[7]Vieţile sfinţilor pe luna ianuarie, p. 172‑173; Mineiul pe ianuarie, p. 189; Proloagele, p. 419‑420; I. Gh. Coman, op. cit., p. 167‑177

[8] I. Gh. Coman, op. cit., p. 168

[9]Vieţile sfinţilor pe luna ianuarie, p. 193‑210; Mineiul pe ianuarie, p. 202; Proloagele, p. 421‑422

[10] Sfânta Nina cea întocmai cu Apostolii şi luminătoarea Georgiei, trad. de M. Caşu, Ed. Sofia/Cartea ortodoxă, Bucureşti, 2006, p. 17‑44

[11] Vieţile sfinţilor pe luna ianuarie, p. 294‑302; Mineiul pe ianuarie, p. 249; A. Holweck, op. cit., p. 930

[12]Vieţile sfinţilor pe luna ianuarie, p. 552‑569; Mineiul pe ianuarie, p.376; Proloagele, p. 460 ; I. Gh. Coman, op. cit., p. 177-185

[13] Vieţile sfinţilor pe luna ianuarie, p. 569‑570; Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 160‑165

[14]Mineiul pe februarie, p. 27

[15]Mineiul pe februarie, p. 36

[16] Vieţile sfinţilor pe luna februarie, p. 67-75; A. Holwech, op. cit., p. 294

[17]Mineiul pe februarie, p. 115

[18]Mineiul pe februarie, p. 181

[19]Vieţile sfinţilor pe luna februarie, p. 273‑279 ; Le Synaxaire. Vies de Saints de l’Église Orthodoxe, vol. III, p. 206‑208; A. Holweck, op. cit., p. 442

[20] A. Holweck, op. cit., p. 621

[21]Vieţile sfinţilor pe luna martie, p. 50‑60; Mineiul pe martie, p. 29‑30; Proloagele, p. 557‑558

[22] Le Synaxaire…, vol. III, p. 328‑329;C.Verschaffel, Césaire de Nazianze (Saint), în Dictionnaire de Théologie Catholique, t. II, col. 2185‑2186

[23] A. Holweck, op. cit., p. 317, 924

[24] A. Holweck, op. cit., p. 960

[25] Vieţile sfinţilor pe luna martie, p. 414‑415; Le Synaxaire…, vol. III, p. 488‑489

[26] A. Holwech, op. cit., p. 189

[27]Vieţile sfinţilor pe luna aprilie, p. 102‑104; Mineiul pe aprilie, p.73; Pro­loagele, p. 665‑666

[28] Le Synaxaire…, vol. III, p. 593

[29] Vieţile sfinţilor pe luna aprilie, p. 140‑145; Sfinţi români…, p. 194‑200

[30] Vieţile sfinţilor pe luna aprilie, p. 274‑288; Mineiul pe aprilie, p. 219‑221; Proloagele, p. 697‑698

[31] Vieţile sfinţilor pe luna mai, p. 137‑148; Mineiul pe mai, 2001, p. 50

[32] S. Papadopoulos, op. cit., p. 13.

[33] A. Holweck, op. cit., p. 823

[34] A. Holwech, op. cit., p. 178

[35] A. Holweck, op. cit., p. 256

[36] A. Holweck, op. cit., p. 635‑636; S. Papadopoulos, op. cit., p. 16‑19

[37] A. Holweck, op. cit., p. 139; A. Meredith, op. cit., p. 50

[38] Vieţile sfinţilor pe luna iunie, p. 16‑19; Mineiul pe iunie, p. 9

[39] Mineiul pe iunie, p. 9

[40] Vieţile sfinţilor pe luna iunie, p. 85‑88; Mineiul pe iunie, p. 57‑58; Proloagele, p. 814‑815

[41] Le Synaxaire…, vol. IV, p. 476‑477

[42] Mineiul pe iunie, p. 88

[43] Mineiul pe iunie, p. 251‑252

[44] Vieţile sfinţilor pe luna iulie, p. 42‑46; Mineiul pe iulie, p. 29; Proloagele, p. 880

[45] A. Holweck, op. cit., p. 966

[46] A. Holweck, op. cit., p. 840

[47] A. Holweck, op. cit., p. 283

[48] Vieţile sfinţilor pe luna iulie, p. 277‑288

[49] Vieţile sfinţilor pe luna iulie, p. 370‑389; Mineiul pe iulie, p. 235; Proloagele, p. 915

[50] A. Holweck, op. cit., p. 1052

[51] Vieţile sfinţilor pe luna iulie, p. 561‑578

[52] Mineiul pe iulie, p. 368

[53] Vieţile sfinţilor pe luna iulie, p. 600‑607; Mineiul pe iulie, p. 377; Proloagele, p. 943

[54] A. Holweck, op. cit., p. 747

[55] Vieţile sfinţilor pe luna august, p. 401‑408

[56]Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, vol. II, p. 285

[57] A. Holweck, op. cit., p. 132; Le Synaxaire…, vol. I, p. 41‑42

[58] Vieţile sfinţilor pe luna septembrie, p. 45‑53; Mineiul pe septembrie, p. 38; Pro­loagele, p. 50

[59] A. Holweck, op. cit., p. 240

[60] Vieţile sfinţilor pe luna septembrie, p. 123; Mineiul pe septembrie, p. 106

[61] A. Holweck, op. cit.,, p. 293

[62]Mineiul pe septembrie, p. 180; Le Synaxaire…, vol. I, p. 107

[63] A. Holweck, op. cit., p. 964

[64] A. Holweck, op. cit., p. 309-310

[65] A. Holweck, op. cit., p. 887

[66] Vieţile sfinţilor pe luna octombrie, p. 214‑219; Mineiul pe octombrie, p. 236; Proloagele, p. 172; Le Synaxaire…, vol. I, p. 301‑303

[67] A. Holweck, op. cit., p. 907

[68] Mineiul pe octombrie, p. 408

[69] Le Synaxaire…, vol. I, p. 369‑370; P. Godet, Firmilien, Dictionnaire de Théologie Catholique, t. V, Paris, 1913, col. 2552‑2554

[70] A. Holweck, op. cit.,, p. 431

[71] Vieţile sfinţilor pe luna noiembrie, p. 79-84; Mineiul pe noiembrie, p. 99; Proloagele, p. 231-232; A. Holweck, op. cit., p. 481

[72] Le Synaxaire…, vol. I, p. 474‑476

[73] Vieţile sfinţilor pe luna noiembrie, p. 132‑136; Mineiul pe noiembrie, p. 154; Proloagele, p. 243

[74] A. Holweck, op. cit., p. 132

[75] A. Holweck, op. cit., p. 696

[76] A. Holweck, op. cit., p. 1051

[77] Vieţile sfinţilor pe luna noiembrie, p. 404‑406; Mineiul pe noiembrie, p. 372; Proloagele, p. 276‑277; I. Gh. Coman, op. cit., p. 125

[78] A. Holweck, op. cit., p. 1010-1011

[79] Vieţile sfinţilor pe luna noiembrie, p. 464‑470; Mineiul pe noiembrie, p. 407; Proloagele, op. cit., p. 281‑282

[80] Vieţile sfinţilor pe luna decembrie, p. 79‑116; Mineiul pe decembrie, p. 56; Pro­loagele, p. 312‑313

[81] A. Holweck, op. cit., p. 289

[82] A. Holweck, op. cit., p. 738.

[83] A. Holweck, op. cit., p. 823

[84] A. Holweck, op. cit.,, p. 110

[85] A. Holweck, op. cit., p. 606

[86] A. Holweck, op. cit., p. 958